DIAVOLUL, CRIMINALUL ŞI FANTOMA: legendele tenebroase ale unei Capitale pline de mister

De unde pornesc legendele urbane? Cât este adevăr şi cât ficţiune? De ce oamenii au nevoie de asemenea poveşti? Întrebaţi în stânga şi în dreapta despre casele bântuite sau despre tunelurile de sub Centrul Istoric. Multă lume vă va spune că a auzit de la altcineva, ba chiar că a fost martor. Vă aduceţi aminte de criminalul necrofil care teroriza cluburile bucureştene. Aţi auzit de „donatorii de organe”? Ştiţi că nu există nici o dovadă, cât de mică, despre veridicitatea  acestor mituri urbane? Vă invităm la o lectură despre fascinantele poveşti care se aud la câte o cafea, bere sau în faţa unei sticle cu vin.

 

Toţi bucureştenii au auzit de locuri bântuite, de tuneluri fără ieşire sau de accidente inexplicabile, însă puţini sunt cei care se întreabă de unde au apărut aceste legende. „Într-un fel sau altul, sufletul legendei este chiar în Centrul Vechi al Bucureştiului, mă refer la Palatul Voievodului Vlad Ţepeş. Acela este un loc cu puternice rezonanţe arhetipale, este modelator pentru modul în care ne percepem şi ne reprezentăm pe noi înşine şi în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, modul în care se raportează la noi. Pe de altă parte, existenţa unui asemenea loc are nişte valenţe atât de puternice, încât aproape că radiază energie. Este un soi de piatră sfântă de la Mecca şi radiază legenda Bucureştiului, adică cea a lui Dracula. Acesta este un panaceu şi un motiv în plus să accedem la memoria colectivă şi la vindecare prin intermediul legendei, al poveştii”, ne mărturiseşte psihologul Hanibal Dumitraşcu.

 

Legenda creatoare de isterie sau… identitate
Deşi, în aparenţă, legenda pare a fi doar „o poveste frumoasă şi înfricoşătoare”, aceasta poate crea o adevărată isterie la nivelul mentalului colectiv. „Într-un fel sau altul, legendele irigă identitatea actuală a unui oraş, a unei comunităţi, a unor locuitori. Este nu numai o construcţie ipotetică, nu este doar o ficţiune, şi din punctul meu de vedere are rolul unui veritabil angrenaj în vitalizarea comportamentului, a personalităţii, a modului de a fi, al unei comunităţi. Legendele, atunci când sunt utilizate, scoase la lumină în momente tensionate, de confuzie, sigur că alarmează şi fac ca bulgărele de zăpadă al furiei, al isteriei să pună stăpânire pe mulţime. Pe de altă parte, dacă legenda este folosită într-un mod inteligent, are şi alte valenţe: de suport pentru comunitatea din care omul face parte. Când te duci în afara ţării şi spui despre România, automat spui despre Bucureşti, Transilvania şi Dracula”, a afirmat Dumitraşcu.

 

Originile „poveştilor” din Centrul Vechi
Una dintre cele mai vehiculate legende din Centrul Istoric al Capitalei este cea a tunelurilor „din adâncuri” despre care Dumitraşcu a explicat că „duc tenebros în lumea cealaltă. Este locul acela de trecere de la materialitatea fizică la lumea imaterială. Este nevoie de asemenea locuri care să permită un asemenea schimb de informaţii pentru că suportul ăsta pe care ţi-l conferă povestea nu ar mai funcţiona. Trebuie să existe astfel de graniţe, sunt vămi absolut obligatorii în mentalul colectiv”.  Cât despre Restaurantul Budapesta, unde legenda spune că se servea ficat de om, acesta a afirmat că „totul vine pe vechea filieră ungurească, a atrocităţilor comise de celebra contesă de Batori. Mai toate legendele au o rezonanţă uşor canibalică. Toate legendele urbane sunt exorcisme până la urmă, care la nivelul mentalului colectiv le producem tocmai pentru a elimina răul şi tentaţia lui”.

 

„Oamenii, dacă nu ar adera la poveste, ar fi sceptici, dacă nu ar fi de acord cu ele, ar fi excesiv de raţionali, or, raţionalizarea, de cele mai multe ori, distruge imaginaţia. Este nevoie şi de ingrediente de iraţional pe care le susţine legenda şi care nu pot fi validate în mod concret şi ţin de nevoia individului de a fi indentificat cu povestea.”- Hanibal Dumitraşcu, sociolog

 

Centrul Vechi, kilometrul zero al legendelor urbane din România
La tot pasul în Centrul Istoric poţi da peste o spărtură în zid, o trapă, nişte intrări ciudate: toate, mai mult sau mai puţin… secrete! Despre care, cu siguranţă, nu ştie nimeni unde duc. Dar toată lumea spune că ştie. Sau că a auzit de la alţii care sigur ştiau. Pentru că şi ei, cu siguranţă, auziseră de la alţii. Ce să fie acest joc straniu de-a ”realitatea în… lumea minunilor”? Simplu: legendele urbane ale Centrului Vechi.

 

Cea mai mare densitate de legende urbane pe metru pătrat, din România, şi poate din acest colţ de lume, este, de departe, în Centrul Vechi al Capitalei. Aproape la tot pasul. Fie că vorbim despre tuneluri secrete. Fie despre pasajul sau pasajele groazei. Despre prăvălii unde se serveau delicatese din… carne de om. Despre asasini fanatici în căutare de piţipoance, musai din Moldova, dar pripăşite prin Capitală. Despre case bântuite. Şi, pe deasupra, Dracula-Vlad Ţepeş. Sângerosul domn. A cărui aură… pluteşte peste tot şi toate. Dar nu poate fi văzută/arătată de nimeni. Niciunde.

 

Casele cu… stafii
Misterioase sunt căile… Bucureştilor. Şi cu atât mai misterioase poveştile cu case bântuite. Care, fie că se află în centrul vechi, pe Strada Franceză (Casa masacrului celor 203 orfelini), fie pe Mântuleasa lui Eliade (Casa Sângelui Negru), fie pe la Foişor sau prin zona Batiştei, pur şi simplu, la simpla trecere pe lângă ele îţi dau… fiori! Nişte aşa-zise case cu… stafii! Una dintre legendele cele mai „bântuitoare” le întrece parcă pe toate şi pare ruptă direct din povestirile scriitorului american Edgar Allan Poe. Şi  dacă mai adăugăm că această aşa-zisă „casă a diavolului” se află în imediata proximitate a fostului sediu al Ambasadei SUA, s-ar putea spune că spiritul ”Casei Usher” trăieşte pe strada general David Praporgescu numărul 19, acolo unde există o clădire cu un aer misterios, ai cărei pereţi sunt acoperiţi în totalitate de iederă. O poveste venită tocmai din interbelic spune că aici două femei ar fi fost omorâte şi una s-ar fi sinucis. De atunci se pare că imobilul ar fi bântuit, primind în consecinţă denumirea de „casa diavolului”. Reporterii ziarului „Centrul Vechi” au încercat să dezlege iţele acestei poveşti neobişnuite chiar la faţa locului. La poarta de la numărul 19, şi ea năpădită de iederă, n-a răspuns nimeni. Dincolo de gard totul părea, în plină zi, într-o lumină difuză, răsfirată straniu de zăbrelele porţii, de o încremenire sticloasă. Am sunat la casa vecină, de la numărul 21, unde ne-a răspuns doamna Gabriela Truşcă, fostă profesoară, acum pensionară, vecină a „casei diavolului” de foarte multă vreme. „Nu am auzit să se fi petrecut crime sau sinucideri, deşi locuiesc aici de când eram mică. (…) Poveştile astea cu fantomele care bântuie şi cu «casa diavolului» sunt pure invenţii”, ne-a spus doamna Truşcă. Mărturia fostei profesoare este întărită de o vecină care a aflat, pe când se afla în Canada, despre ”casa bântuită din Praporgescu”, dar că nu crede în aşa ceva. O altă doamnă, soţia regretatului scriitor şi ezoterist Paul Ştefănescu, ne-a spus: „Soţul meu, care a auzit această istorie, a vrut să scrie la un moment dat despre casa bântuită, dar nu a mai apucat să o facă înainte să moară. Eu nu pot nici să confirm, dar nici să infirm ceea ce se spune despre acest imobil”. Şi pentru că „sacrul şi profanul” trebuie să coexiste poate în egală măsură, reporterii au ascultat şi părerea preotului Mircea Despoiu, aflat din 1984 în slujba enoriaşilor Bisericii Batiştei, aflată în ”capul străzii”, la doi paşi de „casa diavolului”. Preotul ne-a povestit: „Am fost în această casă pe vremea când trăiau foştii proprietari. Erau nişte oameni foarte credincioşi. Bătrânul era chiar printre epitropii bisericii noastre. (…) Probabil că aş fi aflat dacă s-ar fi petrecut ceva necurat în această casă. Cei care locuiesc acolo în prezent ar fi trebuit să audă zgomote suspecte sau alte lucruri de genul ăsta ca să existe astfel de suspiciuni, însă nimeni nu a pomenit de aşa ceva”.

 

„Soţul meu, care a auzit despre această istorie, a vrut să scrie la un moment dat despre casa bântuită, dar nu a mai apucat să o facă înainte să moară”- soţia scriitorului Paul Ştefănescu

 

Plăcintă cu carne de… om
Legenda despre “plăcinta cu carne de om” a apărut în Bucureştiul interbelic şi a fost reluată ulterior, până prin anii ’80, când morga Institutului de Medicină Legală din centrul Capitalei a fost demolată (pentru a face loc complexului Unirea). Legenda sună cam aşa: prin anii ’20 ar fi fost, în zona Hanului lui Manuc, o celebră plăcintărie. Unii zic că era plasată într-un colţ al hanului. Alţii spun că era chiar pe centru, spre piaţă, spre chei. Celebritatea plăcintăriei venea tocmai de la excepţionala specialitate a casei: “plăcinta cu carne”. Era un produs deosebit (şi delicios) de patiserie, ce părea să aibă, în spate, o reţetă secretă. Pentru că, ţineţi-vă bine, era făcută din… carne de om. În diverse formule şi variante de prezentare ale ”legendei” se spunea că, atunci când consumatorii de plăcintă mergeau la toaletă, exista acolo, la Hanul lui Manuc, poate special creată, poate rămasă din vremuri de demult, o capcană în… podea. O trapă. Un mecanism diabolic, sensibil, mai ales pentru oamenii mai plinuţi, mai bine făcuţi. Care, din cauza acestei trape, se trezeau în… pivniţă. Acolo, erau tocaţi şi făcuţi “pastă”. Ce era, bineînţeles, condimentată din abundenţă. Apoi ajungea între foile de plăcintă. Bine rumenită la cuptor. Şi astfel, se metamorfoza în… plăcintă cu carne. De om. Iar legenda spune că dispăruseră în acest fel zeci şi zeci de persoane. Pe cât devenea mai savuroasă şi mai celebră plăcinta, pe atât creştea numărul celor dispăruţi. În fapt, nu dispăruse nimeni. Povestea ”plăcintei cu carne de om” care ne-a fost relatată de celebrul psihiatru prof. dr. Florin Tudose a fost ”confirmată” numai parţial de cei din Centrul Vechi. ”Într-adevăr, există şi varianta a doua a delicateselor din carne şi ficat de om la Restaurantul Budapesta. Cândva, înainte de anii ’80″. George Icleanu (un om legendă al Centrului Vechi) spune că şi el a auzit, prin anii ’70-’80, de plăcinta cu carne de om. Şi, într-adevăr, pe net, există o poveste care se încadrează fix pe acest tipar al legendei urbane despre specialităţi din carne de om la Restaurantul Budapesta unde, prin anii ’70, li s-ar fi servit clienţilor ficat prăjit şi alte specialităţi având la bază organe umane. Şi, ca să fie ”reţeta” completă, se spune că aprovizionarea s-ar fi făcut de la morga INML (după unii) sau a Spitalului Militar (după alţii), chiar ”printr-un angajat care furniza materialul”. Evident, pe net, povestea circulă cu ştampila: ”Verificat din patru surse”.

 

Fantoma maestrului Cotescu la UNATC
Sediul actual al UNATC  “I. L. Caragiale”, de pe strada Matei Voievod, este locul în care circulă numeroase poveşti şi legende. Una dintre acestea vorbeşte despre apariţia fantomei actorului Octavian Cotescu, fost rector al universităţii în anii ’80. Cei mai mulţi studenţi, foşti studenţi ori angajaţi ai universităţii fie nu au auzit despre acest mit, fie ştiu lucruri vagi. Nici chiar angajaţii cu vechime în UNATC nu îşi aduc aminte despre această legendă: bibliotecara (peste 20 ani vechime), nea Vasile de la recuzită (angajat după ’94) sau secretarele au declarat că nu au auzit sau văzut nimic ieşit din comun. Legenda fantomei a existat însă în tot atâtea variante câte persoane o ştiu. Unii studenţi spun că era bântuit unul dintre lifturi, în prezent dezafectat. Florin Zamfirescu, fost rector al UNATC, profesor universitar de peste 35 de ani, ne-a povestit una dintre variantele care circulau la începutul anilor ’90: “După revoluţie s-au petrecut mari schimbări în actualul UNATC, restructurări de posturi, schimbări de programe analitice etc… A fost şi o perioadă când în diferite puncte ale clădirii din Matei Voievod izbucnea câte un incendiu. (…) Abia apucau să stingă un focar că imediat, la câteva minute, izbucnea altul. Cam trei pe noapte, timp de vreo săptămână… Aşa a apărut ideea că «focul este stârnit de fantoma lui Octavian Cotescu». Erau persoane care jurau că l-au văzut noaptea pe culuoare, dar dispărea imediat şi reapărea în altă parte. Isteria cuprinsese pe toată lumea şi nimeni nu găsea vreo soluţie. Octavian Cotescu era peste tot şi… dădea foc la Şcoala de Teatru şi Film… Parcă o deziluzie a cuprins pe toată lumea când s-a aflat că există printre cei disponibilizaţi un individ, fost pompier, care cunoştea toate încăperile şi se răzbuna pe instituţie în acest fel original şi periculos. El a fost «demascat», anihilat şi, din acel moment, totul a reintrat în normal”. Legenda a fost întreţinută de profesorii şi studenţii mai glumeţi. Când uşile vechi se deschideau fără motiv aparent, Adrian Pintea, profesor la catedra de actorie, obişnuia să spună: “Poftiţi, domnule Cotescu, intraţi!” Astăzi, această legendă a fost uitată aproape de tot, luându-i locul “apariţiile” misterioase ale unei fete îmbrăcate într-o rochie albă, în toaleta fetelor de la etajul trei.

 

„Parcă o deziluzie a cuprins pe toată lumea când s-a aflat că există printre cei disponibilizaţi un individ, fost pompier, care cunoştea toate încăperile şi se răzbuna pe instituţie.” – Florin Zamfirescu

 

Criminalul necrofil din cluburi
Una dintre cele mai cunoscute legende urbane este a criminalului necrofil care bântuie cluburile din Capitala. A prins atât de bine deoarece avea toate ingredientele unei producţii de televiziune: pasiune, crimă şi mult mister. Istorisirea începe tot timpul cu “îţi zic eu că e pe bune. Nu o cunosc pe fată, dar prietena asta a mea o ştie”. Cineva, de obicei o fată, a auzit de la manichiurista ei sau de la o colegă de muncă, sau de la…, sau de la… că un lucru tulburător i s-a întâmplat unei prietene. Ea întâlneşte un băiat misterios într-un club. După o noapte de dans şi băutură, cei doi părăsesc clubul împreună, iar băiatul îi propune să rămână peste noapte la el. Cu instinct feminin impecabil sau poate cu un puseu providenţial de moment, ea refuză. Băiatul nu se lasă. Şi încearcă în continuare să o convingă. Atunci când fata îl refuză din nou, se enervează şi devine violent. Apucă doar să o smucească puţin. Fata, speriată, reuşeşte să fugă şi se adăposteşte într-un taxi. Toate bune şi frumoase până aici. Băieţi cu hormonii încinşi la maximum şi fete care îi aţâţă s-au mai văzut. Totul devine straniu câteva zile mai târziu, când o iritaţie ciudată îi apare fetei în zona buzelor. Se duce la cabinetul unui dermatolog care mai că o acuză de necrofilie: “O astfel de iritaţie nu apare decât după contactul cu un mort. O să vă rog să rămâneţi aici, deoarece sunt obligat în astfel de cazuri să anunţ poliţia”. După sosirea oamenilor legii, tânăra este dusă la secţie unde dă declaraţii despre activităţile din ultimele zile. Poliţiştii îl caută pe tânărul suspect şi, în cele din urmă, ajung la un apartament închiriat în condiţii dubioase, unde un băiat care corespunde semnalmentelor ar fi locuit. După ce sparg uşa, ei rămân uimiţi. Nu e nimeni în apartament, dar găsesc în frigider mai multe rămăşiţe umane aparţinând mai multor femei. În plus, în dormitor găsesc o eşarfă, pe care fata o recunoaşte ca fiind a ei, amintindu-şi că băiatul i-ar fi smuls-o în timpul altercaţiei. Povestea se termină de obicei cu: „Îţi dai seama ce noroc chior a avut fata?!… Dacă mergea cu ăla acasă, clar o omora şi pe ea. Doamne, câţi nebuni umblă liberi!… Trebuie să fii atentă, fată! Cică ăla arăta foarte OK. Nu părea dubios. Şi era şi charismatic…”. După câte se va vedea, povestea are un caracter moralizator.

 

Varianta criminaliştilor
Am vrut să aflăm şi părerea specialiştilor. Şi… culmea culmilor! Această stranie legendă a „necrofilului virtual” a ajuns inclusiv la urechile procurorilor. Şi nu oricare dintre ei, ci chiar la fostul şef al criminaliştilor din Capitală, acum procuror criminalist la Parchetul General,  anume Remus Budăi. Care susţine că a auzit povestea din mai multe surse, de la prieteni sau cunoscuţi, inclusiv de la poliţişti specialişti în… omoruri. „Habar nu am de unde a apărut. Nu ştiu cine a scornit-o, dar nu este absolut nimic real. Niciuna dintre datele poveştii, niciuna dintre variantele auzite. Şi am auzit câteva. Inclusiv cu un tip care făcea sex cu cadavre. Am auzit-o şi în alte variante asemănătoare. De câte ori mă suna cineva, îl opream şi-i spuneam: «Ştiu, ştiu la ce te referi!». Şi mă apuca râsul.”

 

„Habar nu am de unde a apărut. Nu ştiu cine a scornit-o, dar nu este absolut nimic real. Niciuna dintre datele poveştii, niciuna dintre variantele auzite. Şi am auzit câteva. Inclusiv cu un tip care făcea sex cu cadavre.” – Remus Budăi, procuror criminalist

 

Vânătorii de motociclişti din pasajele groazei
O legendă urbană oarecum nouă este cea a vânătorilor/donatorilor de organe din… pasajul/pasajele groazei. Care-i priveşte pe motocicliştii vitezomani. Porecliţi şi ”donatorii de organe”. O legendă derivată din forma clasică a mitului urban privindu-i pe vânătorii de organe din ”dubiţa neagră”. Care şi aceasta, ca legendă, a fost derivată din şi mai vechea poveste din obsedantele decenii comuniste când copiii (dar şi părinţii lor) erau speriaţi de o fantomatică ”maşină de… sânge”. Care copii dispăreau după ce erau răpiţi şi li se lua sângele într-un misterios “laborator pe patru roţi”. Se spune că această legendă a pus pe jar Miliţia şi Securitatea acelor ani. Care au căutat, în zadar, copiii dispăruţi, dar şi… ”maşina de sânge”. Acum, în anii din urmă, dar mai ales în ultimul an, s-a vorbit, în special la un post de televiziune, despre câteva accidente mortale de motocicletă care, ca un făcut, ar fi avut loc cam în acelaşi perimetru al Pasajului Unirea, la ieşirea dinspre Mărăşeşti. Dar şi în alte pasaje ale groazei din ţară. Acolo ar fi fost prezentă imediat după accident o maşină cu însemne oficiale, care ar fi luat trupurile moticicliştilor aflaţi în moarte clinică şi le-ar fi recoltat organele fără consimţământul familiei, punându-le la dispoziţia unor reţele clandestine de aşa-zişi „salvatori de vieţi” pe bani. Pe foarte mulţi bani. Evident că nici această variantă de legendă cu ”motocicliştii morţii”, despre care mulţi şi-au dat cu părerea şi chiar au confirmat că au văzut cu ochii lor ce s-a întâmplat, nu a fost confirmată oficial. Nici de IML şi nici de poliţie sau procuratură. Cu atât mai mult de lumea medicală…

 
În căutarea tunelurilor-fantomă
Că adâncurile Capitalei ar ascunde tot felul de catacombe, pivniţe, hrube, tuneluri şi refugii, nu mai e un secret pentru nimeni. Deşi adevărul adevărat… nu-l ştie nimeni! Precum se spune în  „Craii de Curte Veche”, totul stă ,,sub pecetea tainei”!

 

Fie, zic unii, că ar fi fost create de domnitori pământeni sau fanarioţi pentru a fugi de duşmani sau de trimisul sultanului care venea să-i mazilească, fie din alte raţiuni, poveştile sunt atât de fantastice încât unii spun că prin aceste tuneluri se putea merge călare sau chiar cu caleaşca trasă de mai mulţi cai. Unii zic că haiducii Tunsu, Grozea, Zdrelea şi alţii ştiau de tuneluri şi le foloseau pentru a intra pe sub casele boiereşti/domneşti pentru a fura ce ştiau ei – fete, bani sau aur – şi pentru a dispărea fără urmă spre Colentina, Văcăreşti şi alte zone de refugiu. Cine nu a citit cărţile pline de farmec şi mister scrise de Mircea Eliade: „Pe strada Mântuleasa”, „La ţigănci” şi altele? Chiar Tudor Arghezi – „Cu bastonul prin Bucureşti” – deapănă firul poveştii despre ”boierii cu işlic şi giubele, însoţiţi de cucoanele lor în scurteici de catifea pembe”, care se duceau să petreacă la Mănăstirea Văcăreşti ”pe o cale ascunsă, trecând, pe sub pământ, pe un drum de tunel luminat cu torţa, destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi ajungeau cu… carâta”. Aproape pe oricine ai întreba dintre cei care au locuit sau au hălăduit, mai ales înainte de ’89, prin Centrul Vechi, îţi va  spune că ştie sau că a auzit de tunelurile secrete. O întreagă … reţea. Şi povestea începe…

 

De la Casa Timpului
Domnişoara Cristina. Locuieşte chiar deasupra fostei prăvălii de antichităţi numite simbolic şi emblematic… ”Craii de Curtea Veche” şi ne spune că a copilărit în acest cartier şi majoritatea copiilor, mai ales băieţii, ştiau despre aceste tuneluri în care, când erau mici, se jucau de-a v-aţi ascunselea. Chiar ne dă numele unor domni, cândva ”Băieţi de Curte Veche” (locuiau în zonă, în spatele Curţii Vechi), care ştiu despre aceste tuneluri.

 

La ”Curtea voievozilor”
Plecând în căutarea celor indicaţi de Cristina, la doi paşi de Casa Timpului, tot pe Covaci, vedem uşile larg deschise ale… „Curţii voievozilor”. Şi intrăm (mai ales că, de pe stradă, cineva ne-a indicat să stăm musai de vorbă cu… ”Don Georgică”). L-am găsit repede. ”Da, e adevărat că au fost şi mai sunt tuneluri în această zonă unde, practic, este construit un oraş peste un alt oraş. Când eram mic, am fost în câteva dintre acestea. De pildă, aici, intram pe la Covaci 10, le furam bişniţarilor marfa, ieşeam la mine şi le vindeam din nou aceeaşi marfă. Exista un tunel lat de vreo doi metri cel puţin şi stăteam în picioare în el. Am găsit acolo un cufăr, nişte săbii. Pe cufăr mi-au dat cei de la muzeu gumă de mestecat”. Domnul George Icleanu, ne face un desen cu locurile unde, fie pe Covaci, fie la Curtea Veche sau la Hanul Gabroveni ori pe Pasajul Francez, se mai văd încă arcade acoperite, mărturie ale gurilor fostelor tuneluri secrete.

„Exista un tunel lat de vreo doi metri cel puţin şi stăteam în picioare în el. Am găsit acolo un cufăr, nişte săbii. Pe cufăr mi-au dat cei de la muzeu gumă de mestecat”George Icleanu

 

Până la zidul lui Dracula
Muzeograf la Curtea Veche, Gabriel Constantin a avut amabilitatea să ne şi arate hrubele labirintice, marcate, evident, de patina unui straniu palimpsest al timpului trecut  în/din subsolurile fostului Palat Domnesc. Acum, în ruină. Unele sunt vechi de pe vremea lui Ţepeş. În faţa acestor ziduri străvechi, chiar că te iau… fiorii. Spiritul lui Dracula pare, în orice moment, gata să străbată zidurile. Şi timpul. Din orice firidă. Din orice arcadă. De parcă, deşi nu se văd, toate tunelurile din lume se întâlnesc acolo într-un punct OMEGA al TUTUROR ENIGMELOR.

 

Roguski: „Unul dintre tuneluri, început pe timpul lui Tudor Vladimirescu”
Legendele legate de existenţa unor tuneluri secrete în centrul Bucureştilor sunt infirmate (sau, după caz, confirmate) de explicaţiile arhitectului Camil Roguski. „În Bucureşti, mai greu se găsesc tuneluri care să meargă dintr-o parte în alta. Un tunel care a fost menţionat şi pe care l-am şi vizitat a fost cel care lega curtea Mănăstirii Cotroceni şi ieşea din Bucureşti cam prin dreptul gării Filaret. Intrarea este chiar în zidul Palatului Cotroceni. Eu am astupat-o când am făcut clădirea, am făcut un mic deal pe ea şi am pus pietre în cascadă. Acest tunel avea cam patru metri şi ceva lărgime şi cam trei metri jumătate înălţime. A fost făcut ca să meargă două căruţe în două sensuri. Pe parcurs, când au început să se sape, s-a dat de foarte multe secţiuni. Cu timpul, s-au mai prăbuşit din ele. Se spune că într-o secţiune se făcuse o mare cramă, Crama de la Răzoare. Când s-au făcut săpături pentru Casa Poporului, am mai dat de o bucată din acest tunel. Nu este un tunel continuu, este întrerupt. A fost făcut într-o perioadă de cel puţin 100 de ani şi se pare că a început cam în vremea lui Tudor Vladimirescu.”

 

„Pot să spun că există un tunel care merge din palatul lui Becali, fost al lui Ausnit, care ducea până unde este Ministerul de Externe şi care este funcţional. Accesul era făcut în mod special. Regele Carol, când mergea pe la Ausnit ca să ia bani, trecea şi pe la Lupeasca, prin tunel, ca să nu mai fie văzut. Era un tunel romantic, care există şi astăzi. Este bine întreţinut şi are lumină electrică.”  - Camil Roguski

 

,,Se povestea că boierii cu işlic şi giubele şi cucoanele lor, în scurteici de catifea pembe şi grena dacă nu adeseori şi de-ale altora, se duceau să petreacă la Mănăstirea Văcăreştilor pe o cale ascunsă. De bună seamă ascunsă, căci trecea pe subt pământ. Drumul de tunel, luminat cu torţa, era destul de lat, de vreme ce oaspeţii plecau şi ajungeau cu  căruţa” – Tudor Arghezi (,,Cu bastonul prin Bucureşti”)

 

„În Bucureşti, mai greu se găsesc tuneluri care să meargă dintr-o parte în alta. Un tunel care a fost menţionat şi pe care l-am şi vizitat a fost cel care lega curtea Mănăstirii Cotroceni şi ieşea din Bucureşti cam prin dreptul gării Filaret. Intrarea este chiar în zidul Palatului Cotroceni. Eu am astupat-o…” Camil Roguski

 

Proiect special de  Cristina Găvruş, Vlad Manolache,  Gelu Diaconu & Christian Levant.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

2 Comentarii

  1. mac says:

    un sambure de adevar, trebuie sa fie in fiecare povestire, chiar fantastica sau de neinchipuit,dar dupa parerea mea, multe dintre cele care se cunosc, au fost scornite pentru a ascunde un adevar, pentru a face pe cineva curios,poate si a incerca sa volorifici un anumit bun, sau pur si simplu din teribilismul de mitoman, foarte credibil al autorului. Nu al acestui articol, ci al povestii despre respectivul subiect.
    chiar si eu sunt un adept al povestilor neelucidate, cu iz de paleoastronautica sau ceva mai mult decat intelegerea noastra pamanteana, care tot din cauza limitarii pe care cred eu, voit ne-am atribuit-o creierului, sau mai putin dorit, doar 10 la suta, folosim din creierul nostru. nu putem sau poate nu vrem sa intelegem anumite manifestari ale materiei sau nonmateriei care ne inconjoara.
    multe dintre fenomene, este posibil sa aiba o explicatie, dar ramane si acea incertitudine si neputinta de intelegere sau poate chiar reacredinta, care nu face altceva decat sa adanceasca misterul si sa duca mai departe legenda.
    si o idee- de ce nu cautati si casa cu beciul din care se intra intr-o alta dimensiune de pe strada mantuleasa, despre care a scris atat de amanuntit mircea eliade?

  2. rebelfire says:

    Sal Mac,
    Comentariul tau e ok,si eu studiez chestiile astea de ceva ani daca te intereseaza sa ne cunoastem si sa povestim la o bere,lasa-mi un mesaj pe rebelfire2@yahoo.com Mersi

Lasa un comentariu


GetSocial