Avem un succes. Cum îl înjurăm? „Poziţia copilului” şi alte poziţii

Săptămâna trecută, pelicula semnată de regizorul Călin Peter Netzer a devenit prima producţie românească premiată cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în istoria de 63 de ani a acestei prestigioase manifestări cinematografice. Nu a durat însă mult până când elogiile au început să fie acompaniate de micile nemulţumiri româneşti.

Protagonista din „Poziţia copilului”, Luminiţa Gheorghiu, a explicat, pentru ziarul „ring”, situaţia delicată în care te găseşti atunci când te afli cu un film în faţa unui public, fie el şi de specialitate: “În primul rând, trebuie să te prezinţi într-un fel deosebit şi nu ştii dacă, în final, vei mulţumi gusturile tuturor. Bine, niciodată nu-i poţi mulţumi pe toţi, dar îţi pui problema să fii aşa cum trebuie, deoarece reprezinţi România. Trebuie să fii foarte atent la ce spui, la cum spui, la cum îi contrazici, pentru că m-au făcut să râd întrebările lor apropo de societatea comunistă. Le-am spus că acest film nu are legătură cu societatea comunistă, ci cu relaţia dintre mamă şi fiu”.

Independenţa şi afecţiunea României

Oricine consultă o listă a filmelor româneşti premiate la festivalurile internaţionale importante sesizează un aspect interesant. Din 1939, când regizorul Paul Călinescu era premiat pentru documentarul “Ţara Moţilor” la Veneţia (în buna colaborare dintre statele fasciste România şi Italia), abia se pot număra 14 pelicule româneşti remarcate astfel (cu tot cu nominalizări) până în 1989. Doar din 2001 (când “După-amiaza unui torţionar”, de Lucian Pintilie, a fost nominalizat la Leul de Aur, la Festivalul de la Veneţia) s-au adunat mai bine de 20 de producţii câştigătoare ori nominalizate la manifestări acreditate de International Federation of Film Producers. Pentru o comparaţie şi mai încărcată de sens, numărul filmelor româneşti remarcate în ultimii şapte ani este egal cu numărul producţiilor pe care cinematografia românească a reuşit să le impună în prima jumătate de secol de istorie a genului. Şi totuşi, aceste cifre ne pot da o imagine greşită asupra subiectului nostru, începând chiar cu termenul “film românesc” ori cu varianta sa, “cinematografie românească”. Şi asta pentru că ne-ar face să uităm că, în ultima perioadă, România a ajuns ţara cu cel mai mic număr de cinematografe, raportat la publicul potenţial. “În ţară, deşi interesul pentru producţiile româneşti a început să crească în mod constant în ultimii doi ani, filmele noastre nu reuşesc încă să treacă de bariera celor 100.000 de spectatori. În 2012, filmele româneşti au înregistrat audienţe de doar 1,8% din numărul total de spectatori, în timp ce, în ţările vecine, producţiile bulgăreşti au performanţe de 8,8%, cele sârbeşti de 9,2%, iar cele ceheşti de 30,3%”, arăta, recent, regizorul Tudor Giurgiu. Spre deosebire de ceea ce se poate înţelege prin cinematografie naţională, reuşita în acest domeniu pare să ţină chiar de depăşirea unor bariere pe care industria oficială le pune. Iar meritul este al fiecărui regizor în parte, dintre cei care reuşesc să îşi impună creaţia în ciuda defectuoaselor lecţii de management sau de estetică servite cu morgă de oficialităţile româneşti.

Statul, performanţele artistice şi publicul lor

La sfârşitul secolului al XIX-lea, I.L. Caragiale a descris o situaţie care nu s-a schimbat prea mult, în ciuda tuturor variantelor sociale care au marcat România: “Statul are aci greaua sarcină de a forma o societate. (…) De aci rezultă importanţa exclusivă a politicii la noi: viaţa noastră publică nici nu are o altă arenă. Un cap’d’operă, un monument, presupunând că ele ar răsări aşa ca prin minune din pământ, n-ar avea puterea să mişte câtuşi de puţin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister?”, nota autorul clasic. Acest fragment poate a revenit în mintea multora atunci când, după ce filmul lui Netzer a fost anunţat câştigătorul unuia dintre cele mai importante festivaluri din lume, s-au auzit tot mai clar vocile care plângeau de mila gustului public, pe care acest gen de film nu îl satisface: „O să fiţi dezamăgiţi – spunea cineva –, aceste filme nu ne arată ceva frumos”. Într-un editorial din „ring”, Marina Almăşan confirma: „Să văd, pe ecran, şi romantism, şi ură, să fie acţiune, suspans, să stau cu sufletul la gură, aşteptând fie să explodeze o bombă, la un sediu de partid, fie să se spulbere o iubire”. Desigur, acest aspect nu este de neglijat, dar nu se poate spune că un artist care investighează problematica profundă a relaţiilor dintre semeni poate să răspundă pentru nereuşitele colegilor săi consacraţi producţiilor de divertisment. Ar fi ca şi cum l-am trage la răspundere pe Blaga pentru ceea ce nu reuşea Constantin Tănase! Sau, folosind o comparaţie mai la îndemână, suntem în situaţia în care cineva i-ar reproşa unui specialist neurolog că, după operaţia reuşită prin care acesta a încercat să îi redea funcţiile cerebrale, nu are sânii mai fermi.

“Pentru mine, este un premiu foarte important, care mă plasează de acum înainte în altă ligă, unde şi aşteptările vor fi foarte mari. Iar pentru cinematografia românească, sigur este unul dintre cele mai importante premii cucerite, alături de Palme d’Or-ul lui Mungiu.” – Călin Peter Netzer, regizor

1939 este anul în care un film românesc obţinea pentru prima dată un premiu la un festival internaţional important.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial