Societatea, ca o dezamăgire erotică

Florin Iaru este cunoscut de publicul larg pentru apariţiile sale în talk-show-uri, dar, pentru mulţi dintre noi, autoritatea sa este construită pe tot ceea ce înseamnă poezia sa din anii ‘80. Poemul „de-a waţi ascunselea” deschide proiectul „Bucureşti: oraşul şi poezia”.

 Printre poemele sale cele mai cunoscute se numără „de-a waţi ascunselea”, un text care invocă peisajul din jurul fostului bulevard 1 Mai din Bucureşti. L-am căutat pe poet şi l-am invitat să ne conducă prin cartierul care a fost scena poemului publicat pentru prima dată în antologia „Aer cu Diamante”. „Imediat după cutremur, aici m-am despărţit de iubită şi asta explică unele lucruri din poem”, ne-a povestit poetul când ne-am întâlnit în staţia de autobuz de la Piaţa Domenii. „Am mers două staţii de autobuz pe jos, vorbind, apoi ea s-a urcat în maşină şi asta a fost. În poezie e invers, o părăsesc eu… dar se mai întâmplă”. Cartierul care se întinde în jurul staţiei de autobuz se identifică în memoria poetului cu perioada copilăriei şi a adolescenţei: „Noi ne-am mutat aici când eu aveam opt ani şi am stat 16 ani”, ne-a povestit Florin Iaru atunci când am început să ne îndepărtăm de staţia de autobuz.

 

Cartierul
Dezamăgirea amoroasă are însă, în cazul poemului de faţă, şi o dimensiune socială: „După ’77, Piaţa Domenii a decăzut şi nu prea se mai găsea mare lucru la tarabe”. De fapt, tot cartierul prin care ne conduce Florin Iaru este marcat de paralelisme între diferite perioade istorice: „În 1961, când am ajuns aici, toată zona era plină de blocuri de şapte etaje cu apartamente de două camere care nu erau decomandate. O să mergem să vedeţi cartierul vechi în care erau blocurile lucrătorilor CFR din anii ’20-’30. Nouă ni se spunea mereu cât de nedrept erau trataţi lucrătorii CFR înaintea comunismului şi vedeam aici nişte vile în care locuiau foştii muncitori. Printre aceste blocuri era drumul meu spre şcoală şi treceam printre blocurile din anii ’30 şi cele construite în ’70 care arătau mult mai rău. Erau două tipuri de standardizare… dar parcă era un standard mai frumos cel dinaintea războiului”.

 

Oraşul
„Pe vremea aceea nu ieşeai decât foarte rar din cartierul în care stăteai. Şcoala am făcut-o aici, în spatele blocurilor vechi CFR, iar liceul, la «Neculce», nu departe… Cred că pe măsură ce înaintam în vârstă ajungeam mai departe de casă. Prima dată cred că am ieşit din cartier la 10 ani, împreună cu tatăl meu, şi am mers până la Unirii. Îmi amintesc de halele care încă funcţionau atunci”, ne spune Iaru în timp ce ne apropiem de gardul prin care se întrevede un teren de fotbal cu gazon artificial. „Aici era terenul de beton pe care jucam noi fotbal”, ne explică. „Jucam aici şi în Parcul Copilului”. Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în Şcoala 175, părinţii din zonă încep să îl recunoască pe Florin Iaru şi se bucură să îl vadă: „Ne place foarte mult de dumneavoastră”, îi spune cineva, „să fiţi şi mai combativ!”.

 

Poemul
Multe imagini şi personaje din poem şi-au pierdut acum sensul direct. Nu doar că maşina 34 nu mai circulă pe aici, dar autobuzele bucureştene sunt numerotate de ani buni începând de la 100. Doar cei care îşi amintesc ce culoare aveau uniformele miliţienilor înţeleg faptul că „om albastru” nu este o metaforă, ci o metonimie. Ultimul loc din cartier pe care ni l-a arătat Florin Iaru a fost „La Ciupercă”, un fost centru comercial din anii ’60-’70, din perioada de dezgheţ, unde se găseau mărfuri străine. „Era un soi de alimentară şi a fost deschisă în acea perioadă în care nivelul de trai crescuse în România. Statul comunist avea înţelegeri cu diferite firme străine şi de la aceste firme au rămas şi termenii folosiţi de noi pentru produse de acel fel: ness, adidaşi…  Atunci a deschis Pepsi prima fabrică în România. Dar după cutremur au început interdicţiile şi criza de mărfuri şi de energie”. Fostul centru comercial este acum un service auto, iar pe banca din faţa garajului, Florin Iaru l-a recunoscut pe fostul ministru Constantin Dudu Ionescu. „Aţi fost la terenul de rugbi, dar la depou? Aveţi multe de văzut aici. Când eram mic, mergeam să vedem unde se antrenau rugbiştii, eu am mai apucat marile echipe”, ne-a spus prietenul poetului.

de-a waţi ascunselea

de Florin Iaru

 

Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai
la periferie.
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;
maşina 34, înhămată la şoferi singuratici,
îşi câştigă existenţa.
În piaţa de flori a singurătăţii
eu cânt o baladă
la pianul mecanic
femeii
ce a coborât în întunericul
acestui de-a waţi ascunselea.
Ea se sufocă fragilă
în dragostea mea
lipsită de viitor.
- Dă-mi energia electrică – suspină ea -
dă-mi voltajul, dă-mi amperajul,
dă-mi parfumul electrizat
din care m-am coborât până la tine!

 

Maşina 34 nechează ducând-o înapoi.
Ea
de la geam
nu ştie vai dacă să mă regrete
nu ştie vai dacă să râdă când mă vede urcat
pe epava pianului din piaţa de flori şi dându-mă
peste cap la plecare.

 

“Îţi pare rău” mă acuză un om albastru
cu suflete de vânzare.
“Îţi pare rău?” mă întreabă o femeie ruinată
din dragoste pentru asfaltul autostrăzii.
“Îţi pare rău…” conchid vidanjorii, sentimentalii
mânuind pompa, aspirând canalul
aruncând cu becuri uscate după cotoii îndrăgostiţi.
“De ce să-mi pară rău?” răspund
căzând de pe pian
“mai funcţionează şurubul
pinionul
şi piuliţa
mai bate
roata maşinilor de cusut
se învârte
cilindrul cu găuri
se aprinde motorul
de la flacăra
inimii mele
Nu-mi pare rău!
Prietenii mei dorm pe acoperişuri
prietenii mei dorm
dar ar putea depune
ceva în acest sens”
Mai bine ajutaţi-mă
voi, vidanjorilor
tu, femeie de autostradă
tu, albastrule somnambul
ajutaţi-mă
să trag această grea perdea
a camerei mele
peste viziunea maşinii 34
înhămată la şoferi singuratici
şi care continuă continuă
să îşi câştige existenţa.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial