Reportaj la Kilometrul 0 al istoriei Bucureştilor

Eşti într-un bar şi îţi bei cafeaua de dimineaţă, încă agăţat de nostalgia somnului şi de acea lene „bună” care te îndeamnă să visezi? Te afli întâmplător prin Centrul Istoric şi, surprins întru câtva de schimbările din ultima vreme, îţi pui întrebări legate de identitatea locurilor pe care, parcă trezit dintr-un somn care ţi-a menţinut amorţită curiozitatea timp îndelungat, le vezi aşa cum le-ai vedea pentru prima dată? Sunt întrebări legate de aceste locuri la care nu ai încă răspuns? „Centrul Vechi” îţi propune un reportaj neconvenţional, care să te întoarcă într-o epocă apusă, dar mai vie ca oricând.

 

 

Poate fi orice zi a săptămânii, poate fi orice ocazie, în timpul liber sau în orele de serviciu, când o anume necesitate – plăcere sau afaceri, serviciu sau nostalgie – te îndeamnă să treci prin Centrul Istoric. Eşti grăbit? Nu ai timp să ridici privirea din pământ? O întâlnire urgentă îţi grăbeşte paşii? Fă ceea ce trebuie să faci ca întotdeauna şi vei avea, în egală măsură, de pierdut şi de câştigat. De ce? Pentru că locul prin care treci musteşte de istorie, dar nu acea istorie pe care ai învăţat-o la şcoală, schematică şi adesea incompletă, ci istoria vie a oraşului, istoria făcută de oameni, de faptele lor, de ceea ce au lăsat în urmă. Or, dacă un câştig este legat mai întotdeauna, în ziua de azi, de o afacere reuşită sau de un job care-ţi oferă satisfacţii profesionale şi materiale, pierderea este una legată de ceea ce ai fi putut cunoaşte şi nu ai cunoscut.

 

 

Trezirea într-un alt timp
Nu ai o fotografie veche, care să-ţi înfăţişeze oraşul aşa cum arăta el cu, să zicem, un secol în urmă? Nu ai o mărturie la îndemână, o carte care să-ţi clarifice toate misterele dimprejur? Nu-i nimic. Reporterul din alte vremuri îşi potriveşte aparatul pentru instantanee cu farmec de epocă, precum şi carneţelul şi creionul, necesare pentru „imortalizarea” cu ajutorul cuvântului a ceea ce ochiul vede şi, deopotrivă, admiră. Să zicem că te afli undeva pe la Piaţa Unirii. Ai ieşit de la metrou sau, după multe căutări, ai reuşit să-ţi parchezi maşina. Vrei să bei o cafea, să iei o gustare poate, sau pur şi simplu să te plimbi, să scapi cumva de forfota dinapoia liniei de demarcaţie trasate imaginar de zidurile seculare ale Hanului lui Manuc. Intri pe o mică alee şi te trezeşti dintr-odată în alt timp, având în faţă un mic platou, ca o piaţetă părăsită, cu frumoasa biserică a Curţii Domneşti drept reper arhitectonic.

 

 

Crimele din Palatul Domnesc
Aici, reporterul altui timp îţi spune: te afli în Piaţa Sf. Anton, unde perspectiva istorică se lărgeşte dintr-odată. Oriunde ai privi, locul este seducător, în ciuda realităţii prezente. În dreapta, o cruce de piatră aminteşte de Biserica Sf. Anton care a ars în timpul focului cel mare din 1847. Poţi vedea, cu puţină imaginaţie, negustorii de odinioară, cu care şi coşuri pline de marfă proaspătă, aşa cum i-a surprins Amedeo Preziosi în picturile sale, sau pe vânzătorii de flori din interbelic, când aici a fost instalată Piaţa de Flori. Dacă faci la stânga, pe lângă galeriile de artă şi magazinele care par încremenite în timpul lor, treci pe lângă Biserica Curtea Veche, ctitorie a domnitorului Mircea Ciobanul, cel care, câţiva paşi mai încolo, în încăperile boltite ale subsolurilor Palatului Domnesc, i-a ucis într-o zi a lui februarie 1558 pe boierii şi pe reprezentanţii clerului care-l trădaseră.

 

Ce au în comun „Vulpea Roşie”, Cristian Vasile şi Zaraza
Mergând mai departe pe Strada Franceză, ajungi la o intersecţie care seamănă tot cu o piaţetă, de unde străzile încep să prindă un altfel de viaţă, o altfel de identitate. Întretăierea cu Şelari îţi aduce în prim-plan Hanul Roşu sau clădirea ridicată după ce hanul construit pe la 1800 a fost distrus de un incendiu în 1838. Se spune că aici a fost instalată, în 1847, prima râşniţă de cafea din Bucureşti, o curiozitate pentru acele vremuri. Tot aici, dacă priveşti în urmă şi vrei să te relaxezi cu gândul la o şedere într-un stabiliment cu parfum de Bucureşti decadent, poţi trage la Hotelul Fieschi, inaugurat în 1858, al cărui proprietar era italianul Giovanni Fieschi. Trecând de aceste două clădiri şi înaintând pe panta lină a străzii Şelari, nu poţi să pierzi din vedere localul „Vulpea Roşie”, acolo unde celebrul Cristian Vasile îşi alină în fiecare seară dorul după fantomatica Zaraza, iubita eternă a bărbaţilor cu bani care a fost răpusă de cuţitul ucigaşului angajat de Zavaidoc, un alt mare cântăreţ al vremii.

 

 

Nebunia domniţei Păuna
Dar toate astea, dintr-o clipire, par că nu mai sunt. Totuşi, ceva parcă te trage de mânecă, o curiozitate nesatisfăcută, o filă de istorie nescrisă, un îndemn la scormonire printre rândurile unor poveşti de demult. Şi aşa afli că înainte de Hotelul Fieschi a fost aici un palat care se întindea până spre strada Soarelui. Iar acest palat ascunde tot o poveste de amor, în care protagonista este de această dată o femeie cu sânge albastru, şi anume Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino. Astfel, din dragoste pentru soaţa sa, Ştefan îi construieşte acest palat, care va deveni cu timpul un fel de sanatoriu-închisoare pentru domniţa Păuna, care sfârşeşte prin a înnebuni. Istoria se termină odată cu decapitarea lui Ştefan Cantacuzino de către turci şi mai apoi cu construirea Hotelului Fieschi pe locul fostului palat, hotel care a rămas faimos datorită cafenelei frecventate de studenţimea avidă de distracţie şi cancan, de biliard şi de ziare sau reviste străine, de unde îşi putea alimenta gândurile ce zburau către toate tentaţiile Occidentului. Şi, nota bene, aici, mai târziu, va fi deschisă faimoasa Curte a Sticlarilor, din care a rămas doar amintirea.

 

 

O fostă ,,zonă roşie”, de lupanar, a Bucureştilor
Dar istoria Şelariului nu se opreşte aici. În apropiere de Hanul Roşu, spre Uliţa Franţuzească, privirile reporterului în timp se mai pot opri pe frumoasa faţadă a Hanului Verde, acolo unde celebrul Carol Popp de Szathmary a avut primul sediu ca pictor şi fotograf. Apoi, pe lângă atelierele şi prăvăliile şelarilor, artizanii hamurilor, hăţurilor, frâielor sau îndeosebi ai şeilor bogat împodobite, mai putea fi găsit, pentru înnoptare, Hotelul Regina, acolo unde domnitorul Alexandru Ioan Cuza a tras în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859. Peste toate însă, ca un corolar al vieţii ascunse a Bucureştilor, stă faima de „zonă roşie” a Capitalei, datorată bordelurilor aflate pe această stradă a cărei viaţă de odinioară şi-a transmis farmecul prin parfumul vintage al clădirilor care încă mai dăinuie.

 

 

Poveştile oraşului tău, poveştile tale
Poate că Bucureştiul nu-ţi oferă zilnic cea mai frumoasă imagine. Depinde, cu siguranţă, şi de locurile pe care alegi să le vezi sau spre care, aşa cum spuneam, te poartă paşii cu diferitele ocazii oferite sau cerute de viaţa cotidiană. Totuşi, Cetatea este la îndemâna ta, iar cu un mic efort de imaginaţie lucruri de mult uitate pot reînvia. Iar ceea ce ascunde Centrul Istoric, poveştile care pot fi descoperite la tot pasul, este de-a dreptul fascinant. Privind doar din perspectiva locului pe care l-am lăsat în urmă, şi anume strada Şelari, lucrurile pot continua cu strada Franceză, cu Covaci, cu Smârdan sau cu Lipscani. Aici sunt poveştile oraşului tău. Adică poveştile care-ţi aparţin.

 

 

„Nu departe de aici era «Vulpea Roşie», unde cânta Cristian Vasile. Într-o seară aici intră Zaraza, iubita bărbaţilor cu bani. Cei doi se îndrăgostesc şi-şi trăiesc viaţa de acum în pas de tango.”  Eugen Istodor

 

Surse:
http://timp-liber.acasa.ro/unde-iesim-16/selari—strada-cu-bordel-din-centrul-vechi-13066.html
Eugen Istodor, “Lipscani, ghid turistic şi de chefuri”, Ed. ART, Bucureşti, 2011

Foto:

http://unknownbucharest.com/old-photos-of-bucharest/strada-selari-hanul-rosu/
Adrian-Silvian Ionescu, “Preziosi în România”, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2003

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial