Povestea ferestrei secrete a lui Eminescu

DE ORIUNDE ai veni şi încotro ai merge, CENTRUL VECHI e plin de paşii lui Eminescu. Paşii secreţi de dincolo de timp ai marelui poet. Geografia vieţii, morţii şi mai ales eternităţii ,,geniului pustiu” e peste tot. Vizibilă şi mai puţin vizibilă. Ascunsă în cotloane secrete, dar mai ales în mici detalii. Care, uneori, scapă muritorilor de rând. Vorbind despre ,,românul absolut”, Ţuţea spunea că Eminescu este SUMA DE VOIEVOZI LIRICI ai acestui neam. Veţi vedea mai jos de ce şi cum, în fiecare dintre noi, se frământă misterios, la răscruce de timpuri, O TENTATIVĂ DE EMINESCU.

 

Să treci pe o stradă veche, să-ţi opreşti ochii pe o casă la fel de veche şi să citeşti câteva litere scrijelite pe o placă de marmură pe care scrie AICI A LOCUIT sau AICI A LUCRAT cutare sau CUTARE e… una. Dar să ai curiozitatea să şi intri în acea casă e cu totul şi cu totul altceva. Mai ales dacă e vorba de o clădire plină de mistere, în care a trăit EMINESCU cu puţin înainte de a înnebuni şi de a deveni… UN GENIU PUSTIU.

 

Strada Timpului

Covaci nr. 14. Lipit practic de Cafeneaua Veche, fostul Hotel Universal, din străveacul trecut – al 19-lea -,  pare încremenit în vechimea lui. Imobilul se înalţă încă semeţ, deşi patinat bine, ba chiar, pe alocuri, adânc scrijelit de timp. Timpul? Da. Lângă firma acum uşor deteriorată a fostei prăvălii de antichităţi, cu mult parfum de epocă, de până mai ieri, ”Craii de Curtea Veche”, stă lipită placa Timpului: ”În acest imobil, poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul «Timpul» între anii 1880-1881”. Deci TIMPUL ca… ziar. Ca loc de muncă al poetului, dar şi al ziaristului… nepereche. Aşa cum arată, această clădire specială şi totodată plină de mister ar trebui să poarte numele de PALATUL TIMPULUI. Sau măcar de Muzeu al… TIMPULUI. Nimic nu arată că o mână pricepută ar fi încercat să-l recondiţioneze, deşi se cunoaşte faptul că, de-a lungul timpului (sic!), construcţiei care datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea i-au fost îndepărtate decoraţiunile faţadei, pesemne din nevoia de simplificare şi de adaptare la stilul art-nouveau. Pe stradă şi în vecinătate, oameni obişnuiţi, unii veniţi să-şi bea cafeaua la vreo terasă, alţii trecând doar întâmplător prin acest loc plin de istorie unde, nota bene, a văzut lumina zilei un alt mare poet al românilor, Ion Minulescu. Evident, reporterul din astă epocă, nu din cealaltă, venit să afle mai multe despre acest imobil cu aer de Bucureşti ai „crailor de Curte Veche” împinge uşa banală şi totodată încuietoare, dar şi descuietoare… de multe mistere. Şi intră spre a păşi acolo unde cu siguranţă a păşit şi marele poet. Îl întâmpină imaginea unui hol cu scară în spirală, ruptă din alte timpuri.

 

,,Stam în fereastra susă
Şi izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopţii stele mari.”
Mihai Eminescu – „Stam în fereastra susă”

 

Un hol umbros, o însuire de trepte. Şi, poate, nişte Scrisori…

E un interior mai degrabă întunecos, lumina venită de la un bec străveziu mângâind slab, pe holul în urcare, pereţii coşcoviţi de timp şi obosiţi de vedenii. Scara în spirală sporeşte impresia de urcuş uşor anevoios şi de spaţiu din ce în ce mai strâmt. Pachete de cărţi şi ziare la fiecare treaptă. Totuşi, emoţia indusă de explorarea acestui loc ce emană aburul unei anumite sacralităţi – a spaţiului, a timpului, a ”geniului pustiu” – e definită de imaginea acestei însuiri de trepte: văzută de la baza ei, impresia fiind de nesfârşit, de punct îndepărtat, de infinit al escaladării timpului când poetul, întors de la redacţie sau din preumblările lui romantice prin Bucureşti, urca în acelaşi fel spre locuinţa în care, departe de tumultul citadin, îl aştepta o pagină albă. Aici şi-a compus mare parte din celebrele Scrisori. Şi, poate, aici a pătimit cu gândul la Veronica lui cea dragă…

 

…FEREASTRA domnişoarei Cristina…

În capătul de sus al scării, într-un mic hol, ne deschide o femeie extrem de binevoitoare şi totuşi speriată de faptul că trei bărbaţi (doi reporteri şi un fotoreporter) au bătut la uşa ei chiar dacă era miezul zilei. I-am spus ce căutăm: urma paşilor lui Eminescu. Şi poate vaga lui umbră. Sau aura ascunsă prin ungherele acelui spaţiu desprins de timp. Tânăra femeie s-a recomandat Cristina Breabăn, absolventă de Teologie. După ce s-a convins că nu suntem din vre-o cine ştie ce ,,structură”, ci doar nişte jurnalişti hălăduitori prin/spre secretele timpului, ne-a spus că nu ştie dacă acolo, chiar acolo, în cele două mici odăi în care locuieşte ar fi putut sta pentru o vreme Eminescu: în hotelul de deasupra Timpului. Ea ne arată hărţi vechi, îşi aminteşte cum au copilărit în zonă, ne spune că stă acolo de prin anii ’70 şi că bunicii ei au locuit încă de prin anii ’50, dar că nici ei nu ştiau prea multe despre vreo ,,poveste secretă” a lui Eminescu. Domnişoara Cristina este însă amabilă să ne arate fereastra. Şi să ne-o deschidă. De fapt, asta şi doream. Să vedem care era priveliştea spre stradă aşa cum ar fi putut-o vedea marele poet!

 

…POATE FEREASTRA ,,de-nspre lume” a ,,GENIULUI PUSTIU”

Impresia de salt înapoi în timp este accentuată de imaginea străzii văzute de la mansarda fostului hotel. Reporterul priveşte prin canaturile aceleiaşi ferestre prin care, poate, Eminescu privea el însuşi, îngândurat, spre acoperişurile clădirilor din jur sau spre Curtea Domnească, loc de unde a început, practic, existenţa Bucureştilor. Aproape, foarte aproape, este turla Bisericii Curtea Domnească. Undeva în stânga se află Piaţa Sf. Anton, loc care, pe vremea când Eminescu locuia aici, era invadat de negustorii de flori. Mai încolo, vestitul han al lui Manuc-Bei unde, cine ştie, Eminescu s-a oprit uneori să mănânce o tuslama şi să bea un pahar de vin roşu. Într-un punct mai îndepărtat se vede, maiestuoasă, turla Bărăţiei, şi şi mai departe, cu un mic exerciţiu de imaginaţie, reporterul îşi închipuie cum Eminescu privea înspre Turnul Colţii, cel care avea să fie dărâmat cu un an înaintea morţii poetului.

 

 

GEOGRAFIA VIEŢII… din urmă: a lui Eminescu!

S-a scris mult, dar niciodată îndeajuns despre locurile pe unde şi-a purtat paşii marele poet. S-a scris mult şi încă se va mai scrie despre moartea lui Eminescu. Unul dintre autorii acestor rânduri chiar a îndrăznit, în ,,ring” în urmă cu doi ani, să străbată cu reportajul investigativ până la… Geografia morţii lui Mihai Eminescu. Dar una este moartea care, deşi pare că ascunde poarta spre veşnicie, ţine doar de o clipă-secundă a timpului, şi alta este Viaţa. Cu atât mai mult când vorbim, îndrăznim să vorbim despre VIAŢA MARELUI EMINESCU. Dacă încerci să faci asta, adică să refaci geografia cealaltă, GEOGRAFIA VIEŢII EMINESCULUI, de fiecare dată eşti tentat să-ţi spui că, poate, nu s-a mers suficient pe urmele ultimilor paşi ai poetului prin Bucureştii sfârşitului de veac XIX. Atunci când Eminescu, sănătos sau bolnav, obosit sau plin de vitalitate, romantic sau profund, visător sau enigmatic, a brăzdat în lung şi-n lat capitala României. Prin cârciumi şi pe străzi pustii, prin spitale sau prin redacţii de ziare. “Timpul”, mai ales. Ziarul “Timpul”. Un nume predestinat pentru vremea şi vremurile trăite de Eminescu: acel rar şi unic “geniu pustiu”. Al României.

,,Trăim într-o ţară ciudată (…) şi nu e zi în care să nu putem repeta, când cu mâhnire, când cu indignare: ca la noi, la nimeni! Multe am văzut, multe am îndurat de când avem fericirea să vedem la cârma ţării pe oamenii marelui partid care promiteau să aducă în această ţară mult încercată Domnia Virtuţii.” – Mihai Eminescu, ziarul „Timpul”, 16 mai 1881

Nişte case ale „Timpului”

Paşii lui Mihai Eminescu prin Bucureşti sunt oarecum lesne de reconstituit având în vedere plăcile memoriale care amintesc de existenţa poetului în anumite perioade ale vieţii sale. Sunt urme lăsate la Fundaţia Universitară Carol I, pe locul căreia odinioară se afla Casa Paucescu (din care au mai rămas zidurile ce înconjoară sediul Uniunii Arhitecţilor), unde Eminescu a citit în premieră „Scrisoarea a III-a”; este Magazinul Eva, pe locul căruia se găsea casa lui Titu Maiorescu, unde se ţineau şedinţele Junimii şi unde poetul a citit, tot în premieră, „Luceafărul”; fostul Han Filipescu, transformat ulterior în Palatul Dacia-România, unde şi-a avut un timp sediul ziarul „Timpul”, la care a lucrat şi Eminescu; strada Covaci nr. 14, acolo unde pe vremuri era Hotelul Universal, în care Eminescu a locuit în perioada 1880-1881, perioadă în care, de asemenea, lucra ca redactor la „Timpul”. Adresele din Bucureşti la care a locuit şi/sau profesat Eminescu sunt multe. Putem încerca să le trecem în revistă pe cele mai importante: Calea Victoriei 107, la Ion Straton (în apropierea fostului Minister al Finanţelor, azi Muzeul Colecţiilor); fosta stradă Carmen Sylva, azi Şipotul Fântânilor, în spatele Academiei de Muzică; fosta stradă Cosmonauţilor, astăzi George Enescu; în casa Vasile Chiriţescu de pe str. Segmentului nr. 9; strada Brezoianu, unde Eminescu a fost chiriaş şi “mutându-se ulterior, nu şi-a mai ridicat bunurile, motiv pentru care au fost arse de proprietari în curte”, nota Slavici; zona Sfântul Constantin – Plevnei – Schitu Măgureanu. Şi altele. Şi altele. Foarte multe, chiar nişte CASE (MEMORIALE) ALE TIMPULUI.

 

 Ce-ar fi putut vedea Eminescu…

Mai apoi privirea noastră, a reporterilor ,,ring”, dar şi poate, pe vremuri, a poetului (şi jurnalistului) nepereche, coboară înspre strada Covaci. Evident, cum deschizi ferestra dinspre stradă, dai în faţă, uşor stânga spre Pasajul Francez, şi în dreapta şi iarăşi în stânga, în strada Covaci. Strada poartă numele vechii bresle a fierarilor, iar de aici jocul imaginaţiei se îndreaptă înspre locurile unde Eminescu a poposit mânat de dorinţa de a cumpăra ceva sau, pur şi simplu, de plăcerea de a sta la un pahar de vin cu amicii. Şi aici strada Covaci îşi dezvăluie adevărata ei frumuseţe, din perspectiva unui timp care nu mai există, dar care şi-a lăsat amprenta asupra acestui loc în care istoria respiră prin toţi porii clădirilor vechi. În marginea dinspre strada Şepcari se mai află încă celebrul local al armeanului Ştefan Altîntop, Cafeneaua Veche. Mai încolo, la numărul 12, chiar lipit de Hotelul Universal, unde Eminescu a locuit, se afla blănăria lui I. Klein, iar mai departe, la numărul 4, frizeria lui Anton Tudorache. Vizavi, pe partea cu numere impare, găsim restaurantul „La Iordache”, unde Eminescu a intrat, poate, de nenumărate ori. Să… sau să… Continuând plimbarea imaginară, dăm la numărul 11 de birtul lui Elefterie Ionescu, pentru ca două numere mai încolo să ne facă semn cu ochiul vitrina băcăniei lui Papadopoliu. Şi pentru ca reporterii noştri să-şi termine periplul într-o notă specific românească, alături de paşii imaginari ai lui Eminescu, se opresc să-şi tragă sufletul la numărul 20, unde, la cârciuma  lui Nicolae Rădulescu, îl va fi îmbiat mirosul de friptură la grătar şi muzica lăutărească – de doină, de baladă – a unei sfâşietoare viori demne, de ce nu, de un Porumbescu sau Enescu, anonimi şi rătăciţi pentru totdeauna în oglinzile pierdute ale timpului.

 

 

Cealaltă fereastră a poetului

Când dăm să plecăm mulţumind pentru amabilitate, ochii ni se lipsc de o privelişte unică: turla Bisericii Sfântul Anton. Şi mai multe acoperişuri ruginite. Evident, toate acestea văzute printr-o fereastră. Domnişoara Cristina ne spune că putem să deschidem această ,,altă” fereastră. Şi că putem fotografia: în stânga – Hanul lui Manuc, în dreapta – Curtea Veche şi priveliştea plină, din toate părţile, de acoperişuri. Până hăt, departe, la Palatul Parlamentului. În afară de această din urmă clădire (faraonică în felul ei), pe toate celelalte probabil că şi Eminescu le-a văzut. Dacă a deschis această fereastră secretă. Să nu fi vrut el, voievodul spiritului românesc, să vadă curtea voievozilor neamului, curtea plină de umbrele lui Mircea,  lui Vlad şi ale altor mari Basarabi?! Greu de crezut.

 

Epilog cu o trapă. Spre un posibil tunel: al TIMPULUI

Coborâm. Şi domnişoara Cristina ne însoţeşte. Chiar aproape de ieşirea/intrarea dinspre stradă vedem o trapă. Evident, pentru că acea zonă a Centrului Vechi stă, se zice, pe un adevărat labirint de secrete, întrebăm, fără a avea pretenţia că vom primi un răspuns mulţumitor/ convingător  unde duce această misterioasă intrare spre adâncuri. În pivniţă sau într-un tunel secret? Unul dintre legendarele şi misterioasele tuneluri ale timpului. În care, poate, a îndrăznit să intre… CHIAR ŞI EMINESCU?!

 

Material realizat de Christian Levant & Gelu Diaconu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial