Gandhi, Papa Ioan Paul al-II-lea şi Ceauşescu, „legaţi” de harul lui Ambrozie

Centrul Istoric: un amalgam aparent reuşit între vechi şi nou, cu străzi pe care umblă laolaltă tineri avizi de distracţie şi bătrâni nostalgici după monocluri sau costume „de la Adam şi Eva”. Aşa se poate caracteriza succint istoria clipei în Centrul Vechi, al cărui fiecare colţişor are o poveste de spus. Una dintre ele se ascunde chiar pe strada Smârdan, în spatele unei cafenele de lux, unde, într-un beci răcoros, un maestru legător de artă şi-a lăsat deschisă cartea vieţii lui pentru orice client care îi calcă pragul şi vrea să îl cunoască.

 

A împlinit recent 60 de ani de muncă în legătorie de artă şi nu are de gând să se oprească prea curând. În fiecare zi, modestul atelier al lui Aurel Ambrozie este vizitat de zeci de oameni care fie îşi aduc la legat cărţile, fie vor doar să îi transmită câteva urări de bine legătorului. Ca o gazdă bună, cu obiceiuri alese, Ambrozie are mereu pregătite mici cadouri pentru doamnele care îi mai aduc de lucru. Cât despre aplecarea sa către meseria de legător, nu glumeşte niciodată: “Eu îmi iubesc munca, aşa cum e ea, cu cel mai mare patos. La mine, clientul care a venit o dată trebuie să vină şi a şaptea oară. Toată lumea care vine aici strâmbă din nas… pentru că miroase a mucegai, pentru că este praf şi îmi este ciudă că nu pot primi şi eu cleinţii aşa cum se cuvine. Dar, până la urmă, spun că omul trebuie să vadă arta, nu mizeria”.
Deşi la prima înfăţişare nu vezi decât un bătrânel politicos şi zâmbitor, după un schimb de câteva cuvinte ai ocazia să afli că în faţa ta stă un munte de cunoaştere, un om prin a cărei mână au trecut mii de cărţi valoroase şi care se mândreşte cu lucrări pentru Editura Boudelaire, Catedrala Notre Dame sau Banca Naţională a României.

 

Ambrozie, ucenicul artei de la 15 ani
Provenit dintr-o familie de oameni muncitori, Aurel Ambrozie şi-a început munca încă de la vârsta de 15 ani. ”Într-o zi, când stăteam la un restaurant cu tata şi cu unchiul meu, a apărut acolo şi meşterul Dumitru Constantin şi, dintr-o vorbă într-alta, unchiul îi spune: «Bă Costică, nu poţi să îl bagi şi pe Aurel la legătoria aia de artă unde lucrezi tu?». Nu a trecut mult timp, şi cu ajutorul unui fin de-al lui, care era secretar de partid, am ajuns în 1953 să lucrez la cea mai mare legătorie de artă, «Scînteia», cum i se spunea pe atunci. Era un colectiv restrâns, care lucra carneţele şi garnituri de birou doar pentru ambasadele din România, pentru ministere şi pentru şefi de stat. Chiar dacă Gheorghiu-Dej căzuse, legătoria de artă a continuat şi sub conducerea lui Ceauşescu. Cu multă muncă şi, spun eu, şi talent, am ajuns în opt ani la categoria a şaptea, în condiţiile în care categoria a opta era cea mai mare la care nu erau decât directorii.” Cu timpul, tânărul legător de atunci avea să devină o personalitate cunoscută în întreaga lume prin prisma priceperii sale.

 

Omul din spatele darurilor făcute de Ceauşeşti delegaţiilor
Catalogat atunci ca unul dintre cei mai iscusiţi legători de artă, Aurel Ambrozie a ajuns repede cunoscut şi la uşa familiei Ceauşescu, de unde nu a mai plecat până la căderea regimului. ”După ce am plecat de la «Scînteia», am fost angajat la Institutul Naţional pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică, ce avea tipografie şi legătorie pentru cărţile tehnice ale avioanelor şi elicopterelor, dar care erau strict secrete. Dacă divulgam ceva pe atunci, eram acuzat ca făcând spionaj şi libertatea mea era compromisă. În vremea aia era o industrie de aviaţie extraordinară.  Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la ministrul Teodorescu, care mi-a spus pe un ton grav: ce facem, că vine ziua ăstora. Pe moment nu mi-am dat seama despre cine e vorba, însă după ce m-am uitat în calendar am realizat imediat că este vorba despre aniversarea Ceauşeştilor. Eu am refuzat iniţial să îi onorez comanda spunându-i că este deja 15 decembrie şi deja este foarte târziu pentru a mai face ceva. Însă el nici măcar nu a acceptat ideea şi a trebuit să mă gândesc repede la ceva. Am cerut voie să mă duc la Casa Scînteii să vă ce lucrează oamenii de acolo pentru soţii Ceauşescu. Am cerut apoi şefului meu să îmi facă şi mie o lucrare pe care să o dăruiesc din partea institutului, însă a refuzat. Şi, în marea disperare, am am căutat o pictoriţă care a avut expoziţii peste hotare, am comandat rame albe cu dungă de aur şi eu am făcut casetele din piele pentru acestea. M-am bazat pe faptul că ştiam că Elenei îi plac tablourile cu flori şi pielea de viţel deschisă la culoare, iar Ceauşescu voia piele de culoarea cafelei. Deşi trebuia să le fac la comandă, eu am considerat că ceea ce fac este tot o artă, indiferent pentru cine lucrez. După ce au văzut cadoul din partea institutului, Elena a întrebat cine este cel care a creat aceste casete, şi aşa am ajuns, fără să vreau, un favorizat al soartei. Cu timpul, am fost solicitat în comitetul care trebuia să facă daruri deosebite pentru toate delegaţiile care veneau în România. Eram şi foarte bine plătit atunci. Aveam un salariu de 5.400 de lei şi îmi permiteam să mă îmbrac numai în costume făcute la comandă cu mătăsuri fine de pe Calea Victoriei”, ne-a povestit legătorul.

 

A făcut cadouri pentru Gandhi şi regina Angliei
I-a plăcut întotdeauna munca, indiferent pentru cine trebuia să o facă şi se mândreşte şi astăzi cu realizările sale din vremea comunismului. „Una dintre cele mai impresionante cadouri pe care le-am confecţionat a fost o casetă de bijuterii pentru regina Angliei. Atunci, Elena Ceauşescu a hotărât să îi trimită câteva inele şi coliere, însă nu ştia cum să le ambaleze. Eu i-am confecţionat această casetă din piele, pe care am gravat în aur un motiv din folclorul românesc. Şi pentru mândria mea am făcut o casetă identică şi soţiei mele. Am mai confecţionat pentru fiecare şef de stat care ne vizita un albun care să fie umplut cu fotografii de când coboară pe aeroport până când îşi ia la revedere. Pentru Indira Gandhi a trebuit să lucrez un clasor-unicat care a fost umplut cu timbre de serie limitată. Am fost anunţaţi că este o mare colecţionară şi a trebuit să mă conformez”, ne-a mărturisit Ambrozie sedus parcă de propria-i poveste.

 

Păcălit să facă plicuri la o fabrică-fantomă
Printre povestirile sale fascinante, legătorul de artă nu uită să strecoare şi amănunte cutremurătoare despre perioada comunistă: “Eeee… în viaţa asta a mea am trăit cât pentru 10 vieţi. Într-o zi, pe când lucram la masa mea nişte cărţi în piele pentru Marea Adunare Naţională, a apărut un domn Berghental, care era preşedinte de onoare a unei aşa-zise legătorii-cartonaj la o gospodărie agricolă colectivă, în comuna Daia, judeţul Giurgiu. L-am auzit atunci vorbind cu şeful meu că are nişte lucrări speciale şi că blocase o sumă de 1.200.000 de lei din bugetul Casei Scînteii pentru nişte tipărituri care se făcuseră cu vopsea de ouă. Am fost trimis acolo să coordonez munca ţăranilor colectivizaţi şi am făcut o treabă nemaipomenită pentru care, drept răsplată, s-a dat drumul banilor blocaţi. În mare parte însă făceam nişte plicuri care trebuiau să fie umplute cu vopsea de ouă şi trimise în mai multe state din Europa. După ce am plecat de acolo, am rămas fără cuvinte când am auzit că vopseaua de ouă era doar o mască. De fapt, se trimiteau prafuri explozive pentru grenade în Suedia, Danemarca şi Belgia”, susţine Aurel Ambrozie.

 

Legătorul Vaticanului
Mâna fină, creativitatea şi conştiinciozitatea au constituit cartea de vizită a lui Aurel Amborzie, care, după terminarea perioadei comuniste, şi-a găsit un loc binemeritat în rândul oamenilor de artă. “În anul 1993, a venit la mine cineva şi m-a rugat să copertez cărţile care au fost distruse la Biblioteca Naţională la revoluţie. Legătoria care am făcut-o pentru ei a depăşit peste 5.000 de volume. O altă realizare a fost momentul în care am fost ales să leg 20 de cărţi în piele şi 30 în imitaţie de piele a unei opere numite „Compendium masonic de Gheorghe Comăbescu”, cu ocazia a 10 ani de la reînfiinţarea masoneriei în România. Acolo am citit despre toţi masonii care erau la noi în ţară acolo. Am mai fost contactat şi de Vatican pentru a face patru cărţi de onoare imprimate pentru vizita Papei în România, în 1999. De atunci am legat şi leg în fiecare an ziarul Vaticanului.  Eu am fost şi invitat la Vatican, şi am dorit să dau un concurs de legătorie cu şeful acestui departament de acolo, însă nu s-a aprobat. Am vrut să leg o carte sau o evanghelie cu cel mai bun om pe care îl are Vaticanul”, a afimat legătorul.

 

“Astăzi există doar legătorii de cărţi… nu de artă”
Când vine vorba despre viitorul meseriei de legător de artă… bătrânului îi piere roşeala din obraji şi, după o răsuflare adâncă, începe să vorbească despre conflicul dintre generaţii: “Astăzi, superficialitatea şi slaba pregătire au devenit armele de omorât talente. Sunt îngrijorat de ceea ce văd şi ceea ce aud, pentru că se pierd tradiţii şi meserii care sunt comoara ţării noastre”.  La primul contact cu industria modernă a legătoriei, acesta a realizat: “Astăzi există doar legătorii de cârţi… nu de artă. Într-o zi am luat un anunţ din ziar în care scria că există o şcoală de legători care predă cursuri şi scoate meseriaşi. Aşa că, din curiozitate, am telefonat acolo şi am întrebat în cât timp pot deveni legător de artă. O doamnă drăguţă mi-a spus că în trei luni de zile va scoate maestru din mine. Apoi i-am spus ceea ce vreau să mă înveţe chiar dacă asta necesită să plătesc dublu cursul. I-am spus că doresc: să învăt să fac o carte obişnuită, carte cu cotor franţuzesc, cu cotor austriac, carte cu binduri, cu ramă de piele pe interior, colţuri şi cotor de piele cu binduri, scriere artistică cu aur. Deodată, doamna s-a scandalizat şi mi-a spus că nici nu a auzit de ceea ce îi spun eu aici şi că pentru aşa ceva trebuie să mă duc în străinătate dacă vreau să învăţ. Vedeţi… aici se vede diferenţa între un tânăr care trece prin şcoala asta şi un legător adevărat”, spune îngândurat legătorul.

 

Centrul Vechi, văzut prin geamul atelierului
Trece de sute de dimineţi pe străzile Centrului Istoric şi analizează îndelung, cu privirea, schimbările, de la o zi la alta, a vechilor alei, care au găzduit zeci de generaţii. “Întotdeauna mi-a plăcut această zonă, tocmai că îmi dădea speranţa că tradiţiile se conservă aici. Acum, modernul ia uşor locul vechiului, însă nu ştiu cât de bine sau de rău este. Să-mi fie cu iertare, nu vreau să supăr pe nimeni, dar să ştiţi că tinerilor din ziua de azi nu prea le place munca deşi sunt adevărate talente. Nu ştiu eu prea bine cu calculatoarele astea, dar nu cred că pot scoate alea ce fac eu în micul meu atelier. Copii care vin azi prin Centrul Vechi cred că sunt de bani gata dacă îşi permit să dea 7 lei pe o cafea sau 17 lei pe o pizza şi o bere. Iar despre moda de azi, nu îmi place când îi văd că se pupă în mijlocul străzii. Pe vremea mea, şi noaptea în parc îmi era ruşine să o sărut. Iar despre vestimentaţie, mie mi-au plăcut mereu femeile îmbrăcate elegant, nu vulgar”, povesteşte bătrânul.

 

“În meseria de legător de artă nu mai am ce învăţa, ci… poate doar de uitat(…) Eu sunt câte puţin din tot ce am iubit. Am avut în legătorie tot ce am vrut. Cred că dorinţa de a şti şi de a povesti despre istoria cărţilor pe care le-am legat izvorăşte din iubirea de cunoaştere a mea, care nu aş vrea să amuţească, ci să prelungească mai departe frumosul.” - Aurel Ambrozie

 

Aurel Ambrozie, maestru legător de artă
Tinerii sunt leneşi, dar talentaţi
„Sunt puţini copii care îşi mai îndreaptă atenţia către această meserie, dar să ştiţi că încă este una bănoasă şi apreciată. O mare problemă este că nici meşterii nu sunt foarte buni, sau poate nu vor să îşi dea silinţa foarte mult să îi înveţe.  Mai mult, pentru a face această meserie aşa cum trebuie, trebuie să ai materiale de calitate. Pe această criză păcătoasă se fac economii mari şi aşa apar kitchurile. Pentru a face meseria asta îţi trebuie deschidere spre nou şi voinţă de fier. Să înveţi să scoţi dintr-o bucată de piele şi o carte ruptă, o operă de artă”, susţine Aurel Ambrozie.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial