”Codul lui Raphael”, în Centrul Vechi

Dacă te poartă paşii prin labirintul de străzi al Centrului Vechi, nu poţi să nu vezi, ajungând aproape de chei, fie dinspre Hanul lui Manuc, fie dinspre Smârdan- Șelari, ori chiar din Piaţa Naţiunilor, impunătorul Palat de Justiţie, acolo unde, de-a lungul vremii, s-au petrecut numeroase drame judiciare. Şi tot aici, nu poţi să nu dai, la tot pasul, de prăvăliile negustorilor de artă, mai ales cele din Hanul cu Tei, înţesate de tablouri, fiecare cu povestea lui. Centrul Vechi al Bucureştilor a fost, de-a lungul vremurilor, martorul discret al unor fabuloase şi pline de mister poveşti. Una însă, purtată şi prin Palatul de Justiţie, dar şi prin Palatul Regal, şi prin galeriile Hanului cu Tei, dar şi printre rafturile prăfuite ale Bibliotecii Universitare, se pare că le întrece pe toate, demnă fiind de un thriller de ”artă şi justiţie” care, veţi vedea de ce, poate fi numit chiar aşa:  ”Codul lui Raphael”.

 

”Nostradamus i-a spus clientului meu, Vlaicu Ionescu, că o să-i daţi tabloul înapoi!”. Vă vine să credeţi că o astfel de discuţie ar fi putut avea loc, în inima Capitalei României, într-o ceremonioasă şi totodată sobră sală de şedinţă de… judecată? Ei, bine, chiar aşa a fost. Sau cel puţin aşa susţine avocatul Corin Dănescu, cel care, alături de colegul său mai tânăr, Valentin Constantinof, depune toate eforturile pentru recuperarea în intanţă a unui legendar şi legendat tablou semnat Raphael.

 

Povestea reporterului
Cândva, în primăvara anului 2006, în plin show-thriller politic privind comorile de artă din casa lui Năstase din strada Zambaccian, pe reporterul autor al acestor rânduri l-a sunat un prieten (medic psihiatru renumit) să-l întrebe dacă a auzit că un critic de artă, prieten comun, ar fi declarat la o televiziune (sau la radio) că ar fi văzut în casa lui Năstase un tablou de… Rafael. Reporterul i-a spus prietenului doctor că nu a auzit, dar că nu contează. Iar doctorul a răspuns: ”Ba contează, pentru că nu ştiu dacă Năstase are vreun Rafael autentic sau nu, dar cu siguranţă, un prieten al meu, doctorul T, mi-a spus că la el în casă a stat, pe vremuri, un Rafael autentic, singurul Rafael despre care se ştie că ar fi existat în România”. Măi, să fie?! a exclamat reporterul, mai mult retoric. Şi a întrebat: ”Pot să vorbesc şi eu cu doctorul T?”. ”Să-l întrebăm dacă vrea”, a răspuns psihiatrul. Şi doctorul T a vrut. (…) Şi, pentru început, i-a dat doar un fir. Un fir al Ariadnei care trebuia înnodat căutând în presa vremii un articol pe prima pagină a revistei ”Contemporanul” dintr-un an şi o lună pe care, voit sau nu, doctorul T le-a dat greşit. Reporterul a mers la (…) Biblioteca Centrală Universitară, peste drum de Palatul Regal. Şi a căutat, şi a tot căutat reporterul. Câteva săptămâni bune. Aproape când să se lase păgubaş, a găsit ceea ce căuta. Îi venea ca, în liniştea sălii de lectură, să sară în sus de bucurie. Să strige ”Evrika!”. A făcut o copie de pe acea pagină care, sub titlul ”Un Raffaello inedit la Bucuresti”, vorbea despre performanţele Luciei Ispir Dracopol care îi uimise chiar şi pe docţii savanţi în ale rafaelogiei de la Universitatea Urbino, din Italia, care recunoscuseră şi ei că Rafaelul descoperit în România şi denumit ”Madonna Nerucci” este… autentic. După episodul ”Revelaţia din Biblioteca Universitară”, a urmat o altă secvenţă interesantă, ”Procesul Rafaelului românesc”, episod în care reporterul a aflat, tot de la doctorul T, dar şi din alte surse, inclusiv din unele documente judiciare ale vremii, despre trista poveste a copiilor lui Vlaicu Ionescu, arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, în Palatul de Justiţie de pe chei, în perioada 1970-1972, pentru că l-au ajutat pe tatăl lor să scoată din ţară…RAFAELUL. Povestea reportericească ar fi trebuit să se termine aici, chiar dacă despre existenta în timp şi spaţiu a misteriosului tablou nu se ştia mai nimic.  Întâmplarea a făcut însă ca, după ce a publicat, într-un săptămânal, pe prima pagină, articolele  ,,Madona ascunsă” și ,,Ce s-a întâmplat cu Madona semnată Raphael: procesul şi filmul dispariţiei unei capodopere a Renaşterii”, reporterul să treacă prin Centrul Vechi, în zona Hanul cu Tei. Acolo, din galerie în galerie, (…) a aflat şi acel adevăr trist şi totodată straniu: că tabloul a (ar fi) dispărut la revoluţie!?!

 

 

 

Povestea avocaţilor. 

CE ŞTIU…
Evident, reporterul s-a întâlnit şi cu avocatul lui Vlaicu Ionescu. Şi în 2006, când a făcea investigaţii despre tabloul dispărut, dar şi zilele acestea, când a aflat că tabloul este revendicat în instanţă. În biroul avocatului Constantinof, relatându-ne cum, prin 1999, l-a cunoscut pe Vlaicu Ionescu, aici, în România, avocatul Corin Dănescu ne-a povestit şi el odiseea tablourilor, cu picanteriile pe care le ştia de la exegetul şi traducătorul lui Nostradamus. Şi, în plus, împreună cu avocatul Constantinof, avocatul Dănescu ne-a pus la dispoziţie documentele care atestă că tabloul, pe de-o parte, este autentic şi, pe de altă parte, este… revendicat în instanţă! ”Ce exclud eu din start: că tabloul acesta nu ar fi autentic, că nu ar fi un Rafael! Până la urmă, Vlaicu Ionescu a fost obligat să-l dea pentru a salva viaţa copiilor. Ceauşescu, turbat după ce a aflat că tabloul a ieşit din ţară, a spus: <<Îi umblaţi pe toţi!>>. Scoaterea tabloului s-a făcut cu un microbuz cu plafon dublu, închiriat de emisarul american sosit în România. Tabloul a ieşit din ţară şi s-a întors după aceea. Pentru că, până la urmă, Vlaicu Ionescu, şantajat, a acceptat să doneze tabloul. Iar noi am reuşit, într-un alt proces, să desfiinţăm actul de donaţie, şi acum urmează să obţinem pentru clienţii noştri tabloul sau contravaloarea lui în raport cu piaţa de artă actuală. (…) Luptăm, deocamdată, cu cei de la Muzeul de Artă, care vor, cu orice preţ, să demonstreze că tabloul în discuţie nu ar fi un Rafael autentic şi că valoarea lui trebuie raportată la valoarea de inventar din actele vremii: 5.000 lei, preţ simbolic (eventual cu actualizarea acestei sume simbolice). Noi vom cere mai multe expertize, pentru că suntem convinşi că tabloul este autentic şi că, pe piaţa de artă el valorează câteva sute de milioane de euro!””.

 

…ŞI CE NU ŞTIU
Nici avocatul Dănescu şi nici avocatul Constantinof nu ştiu, totuşi, un lucru foarte important. Dacă însă vor citi aceste rânduri, le-ar putea folosi mult în instanţă. Reporterul  ”ring” le prezintă în premieră (şi exclusivitate) câteva documente care atestă că, la vremea respectivă, partidul şi Securitatea înregistrau cu valoare de inventar minimă (simbolică) unele obiecte de artă, altfel foarte scumpe, tocmai pentru ca, ulterior, tot ei să le poate cumpăra. Autorul acestor rânduri este în posesia unor documente provenind din arhiva Securităţii care tocmai asta demonstrează. Unul chiar îl prezentăm în ,,ring”,  în facsimil!

 

Povestea tabloului
O Madona care a salvat şapte vieţi! Pe scurt, povestea misterioasei  „Madonna Nerucci”, care, în România, a salvat din puşcărie sau poate de la moarte nu mai puţin de şapte vieţi  este următoarea: cândva, la începutul secolului 16, tabloul a fost pictat pe lemn, după unii, fiind început de Leonardo şi terminat de Rafael, după alţii, început de Rafael şi terminat de discipolii săi. Până la sfârşitul secolului 19, mai precis între anii 1989 şi 1892, nu se ştie mai nimic despre „Madonna Nerucci”, dar, între anii 1889 şi 1892, el este restaurat la Odessa (transpus de pe lemn pe pânză) de artistul rus A. Sidorov. De la acesta, tabloul ajunge la arhitectul rus (un nobil rus alb) G. Tomasevski, care, după revoluţia din 1917, se refugiază în România. Cu tablou cu tot. (…) În anii ’60, Vlaicu Ionescu şi-a întregit colecţia, celebră în epocă, cumpărând mult râvnita Madonă de la văduva sau de la fiica lui  Tomasevski, cu 60.000 de lei (bani mulţi la vremea aceea). (…) În 1968, Lucia Dracopol îşi dă doctoratul la Urbino pe tema acestui tablou. (…) În 1969, Vlaicu Ionescu şi, ulterior, soţia lui au părăsit România, s-au stabilit în SUA. (…) La scurt timp, Vlaicu le-a cerut copiilor, rămaşi în ţară, să ascundă tablourile prin diverse locuri din centrul Capitalei, dar şi din provincie şi, ulterior, i-a rugat să-i dea unui anume american, J. Newman, emisar trimis special în România, şase tablouri şi şase gravuri din celebra sa colecţie. (…) Copiii lui Vlaicu Ionescu au fost arestaţi, condamnaţi şi eliberaţi, misterios, la scurt timp după ce Vlaicu Ionescu este convins de un reprezentant al spionajului românesc să doneze Rafaelul, dar şi alte tablouri dacă vrea să-şi mai vadă copiii în viaţă. Madona ajunge din nou în România şi, în 1973, figurează în laboratorul de restaurare al Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR). Până în 1989, când dispare fără urmă, în ceaţă şi fum, din acelasi MNAR. Despre tablou nu se mai ştie nimic, dar în culise se vorbeşte că ar fi stat fie într-unul dintre palatele familiei Ceauşescu, fie în casa unui ofiţer de Securitate de rang înalt.

 

 

Despre Rafaelul românesc, la zi. Şi… ”Preţul Corect”!
Chiar azi, când citiţi aceste rânduri, are loc, la Tribunalul Bucureşti, un nou termen de judecată hotărâtor în procesul prin care copiii lui Vlaicu Ionescu (…), prin prin Casa de Avocatură ”Constantinof şi Asociaţii”, la sfârşitul anului trecut, au dat în judecată statul român. (…) Moştenitorii lui Vlaicu Ionescu cer tribunalului să ia act că donaţia  a fost desfiinţată printr-o hotărâre anterioară şi cer statului român restituirea tabloului. (…) În varianta în care statul nu are de unde să scoată tabloul (…), moştenitorii solicită: ”În ipoteza în care, din probele care urmează a fi administrate în cauză, va rezulta faptul că statul român a înstrăinat tabloul, prin orice mijloc, sau acesta nu se găseşte, solicităm instanţei obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a tabloului”. Cu alte cuvinte, statul e… bun de plată! Cât cer păgubiţii pe această ”bucată de pânză” (170/30 cm) vopsită, e drept, de… DIVINUL RAFAEL? ”Valoarea tabloului rezultă şi din evaluările făcute în momentul  condamnărilor. (…) Astfel,  faţă de autenticitatea sa indiscutabilă, tabloul (nr- Madonna Nerucci, semnat Raphael), principala piesă alături de alte obiecte de artă, era evaluat prin hotărârea penală din 1972, la 72.753.435 lei (aproximativ 15.000.000 dolari la acea vreme), tocmai Muzeul de Artă, în numele statului, constituindu-se parte civilă cu această sumă, fapt pe care, în prezent, se pare că-l ”omite”, spunem noi (nr- urmaşii lui Vlaicu Ionescu), cu vădită rea-credinţă”! ”. Dacă avem în vedere că, în acele vremuri, puterea de cumpărare, şi a leului, şi a dolarului, era mult mai mare şi, de asemenea, dacă ţinem cont de faptul că, în anii `70, preţul unui tablou, fie el şi al unui mare maestru, nu depăşea câteva sute de mii sau cel mult câteva milioane de dolari, atunci, într-adevăr, suma cu care, în mod riscant sau nu, s-a constituit parte civilă Muzeul de Artă este astronomică şi, reevaluată, în raport cu piaţa de artă de azi, când un tablou poate depăşi uşor suta de  milioane, una peste alta, pentru un Rafael autentic, care, în principiu, este inestimabil, nu poţi cere decât câteva sute (două-trei) de milioane de dolari! Bănet, nu glumă! Dar cine plăteşte, asta-i întrebarea?!…

 

72,7 milioane  de lei este suma  imputată pentru toate tablourile, la nivelul anului 1972 – prejudiciu care, în mod ciudat, a fost retras la recurs prin „înlăturarea obligării la plata despăgubirilor civile”.

 

”Vom cere o expertiză care, la preţul pieţei mondiale de artă,  să evalueze ipotetic tabloul, cu prezumţia că el este un Rafael autentic”, – av. Corin Dănescu

 

”Dacă tabloul era fals, mai făcea Ceauşescu tot circul acela cu arestările, atâta vreme cât Vlaicu Ionescu era în America, şi vorbea la Europa Liberă? Greu de crezut! Se mai constituiau ei în procesul penal parte civilă cu peste 72 de milioane de lei, dacă tabloul  nu era autentic? La fel de greu de crezut!”,  – av. Corin Dănescu

 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial