„Ţesătoarea de lumină” de pe strada Doamnei

Cum te îndepărtezi de atmosfera Centrului Istoric, la etajul 1 al unui bloc-turn, vizavi de restaurantul “La Pechea” se află atelierul Celei Neamţu. O doamnă care de peste 50 de ani se află în slujba frumosului, creând tapiserii.

 

Cluburi cu muzică live, cafenele, tineri care petrec până dimineaţă. Forfotă şi voie bună! Cine ar zice că în spatele acestei exprimări nemijlocite şi, câteodată, necizelate a ”frumosului modern” din Centrul Istoric există un artist specializat într-o formă a „frumosului străvechi”: arta tapiseriei. Chiar dacă nu este foarte încăpător, atelierul doamnei Cela Neamţu este foarte primitor. Cum intri acolo, o senzaţie greu de descris în cuvinte te copleşeşte, te îndeamnă să rămâi, să admiri. Tapiseriile sale sunt mai mult decât un obiect decorativ, sunt adevărate opere de artă pline de lumină şi culoare.

 

Accident teribil în timpul războiului
Născută la Iaşi, Cela Neamţu nu a avut o copilărie ca toţi semenii de vârsta ei. Un tragic accident în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când avea numai trei ani, a condus într-un final la protezarea unui picior. “Am avut o copilărie foarte specială pentru că nu am putut să zburd şi această neputinţă m-a făcut să îmi ocup timpul… să fac ceva concret. «Făcutul a ceva» însemna pentru mine să desenez… aveam hârtii şi creioane colorate în neştire, iar câteodată coseam. Mâinile mele creeau ceva încontinuu, şi asta încă din copilărie. În felul acesta, interesul meu pentru artă a crescut. Ţin minte că îmi plăcea să fac păpuşi. Şi astăzi îmi fac singură haine, dar când aveam cinci ani făceam păpuşi şi îmi aduc aminte că prispa era plină. Făceam paradă cu ele. Nu erau cine ştie ce. Le confecţionam din cartofi şi scobitori. Dar le îmbrăcam cu cârpe, le făceam prinţese”, îşi aduce aminte artista de primii ani din viaţă.

 

“Trebuie să slujeşti frumosul, nu durerea”
Chiar dacă în copilărie nu a fost cea mai fericită, Cela Neamţu s-a bucurat tot timpul de susţinerea părinţilor.  „Modeşti ca orientare intelectuală, dar foarte speciali”, aşa cum îşi aminteşte artista de ei, s-au ocupat cum trebuie de creşterea ei, ajutând-o să vină în Bucureşti după terminarea liceului pentru a intra la Şcoala Superioară de Arte Plastice. “Nu am intrat din primul an şi am plecat la Iaşi. Acolo, ca să-mi depăşesc trauma psihică pricinuită de ratarea admiterii, am zis să dau la Medicină. Nu a fost să fie pentru că rectorul de atunci mă cunoştea şi mi-a spus: «Tu trebuie să slujeşti frumosul, nu durerea umană». N-am să uit niciodată. Ei m-au recomandat pictorului Popa, care avea un atelier la Academia Mihăileană din Iaşi. După un an am venit la Bucureşti şi, în ‘60, am avut norocul să intru”, povesteşte Cela Neamţu.

 

Legată de broderiile medievale de la Putna
Artista şi-a descoperit vocaţia de-abia în anul V, după ce a încercat toate secţiile facultăţii. Pregătirea şi-a făcut-o la Putna, unde timp de câteva luni a stat în Muzeul Medieval să analizeze broderia de-acolo. “Am rămas fascinată de broderia de-atunci. Eu am înlocuit firul de aur de la Putna cu firul de lână. (…) Firul de lână are frumuseţea lui, catifelarea lui extraordinară. Experienţa de la Putna a rămas tot timpul cu mine. În ‘87 am intrat la Lausanne, care pe atunci era «seismograful» mişcării internaţionale a tapiseriei. Românii intrau foarte greu acolo, o dată la 10 ani. Vreo cinci dosare am tot trimis până am reuşit să intru. După ce m-am întors de la vernisaj, m-am dus special la Putna să sărut broderiile şi să le mulţumesc pentru că datorită lor am ajuns acolo”, ne-a mărturisit Cela Neamţu.

 

Ajutorul de nădejde – doamna Marcela
Aşa cum le şade bine marilor artişti, Cela Neamţu nu lucrează singură. Are o colaboratoare de încredere cu care împarte, de peste 27 de ani, şi bunele, şi relele vieţii de tapiser. În tot acest timp, Marcela a devenit mai mult decât un ajutor, a ”furat” meseria de la artistă şi s-a dedicat total acestei chemări, făcând sacrificii şi renunţând la vechile pasiuni. “Tapiseria este arta mâncătoare de timp. De pildă, colaboratoarei mele, doamna Marcela, dacă nu i-ar plăcea, nu ar mai face tapiserii. Nu lucrează pentru bani. Multă lume care vine aici crede că vreau să mănânc o pâine. Nu se mănâncă aşa uşor o pâine din munca asta. Marcela lucrează cu mine de peste 27 de ani şi înainte mai croşeta, mai cosea, făcea tot felul de lucruri. Acum, de când lucrează la tapiserii şi a pătruns în esenţa lucrurilor, nu mai face altceva.”

 

Nu îşi poate lua lucrările din Parlament
Chiar dacă lucrează aproximativ un an la o tapiserie, Cela Neamţu o face de fiecare dată cu aceeaşi pasiune, răbdare şi dăruire. Singurul ei regret astăzi este că o mare parte din lucrările pe care le are expuse în diferite locuri publice nu pot fi luate şi adunate într-un singur loc, o expoziţie personală. “Spaţiile publice înseamnă spaţii ale nimănui. La Camera Deputaţilor, de exemplu, am o lucrare. Am cerut acum, am făcut hârtie către secretarul general, să mi-o iau să o expun şi am primit aviz negativ pe motiv că în locul respectiv este protocol de gradul 0. Astfel, nu îmi pot împrumuta o lună de zile lucrările. (…) Mi-aş dori să le expun aşa, de amorul artei… când faci o expoziţie, de ce o faci? Ai vreun scop? Câştigi ceva? Nu. Artistul are mare nevoie de recunoaştere. Ieşind în lume, numai aşa află lumea de tine”, povesteşte Cela Neamţu.

 

Pe aceeaşi treaptă cu Nicolae Grigorescu
În 2006, a avut şansa să fie selectată împreună cu alţi trei artişti consacraţi din România pentru a reprezenta plastica românească contemporană la “Salonul artiştilor francezi”, desfăşurat la Grand Palais din Paris. A obţinut medalia de aur. “Toată acţiunea noastră a fost sub oblăduirea preşedinţiei. În catalogul de onoare, primul cuvânt l-a avut Băsescu… dar măcar să vină să-mi strângă mâna sau să mă cheme la el. Dar pe cine interesează că vii cu aur de la Grand Palais? S-a dat aur de trei ori: lui Grigorescu în 1908, lui Eustache Stoenescu în ‘37 şi Celei Neamţu în 2006.”

 

Elena Ceauşescu prefera tapiseria cu porumbei albi
Artista îşi aduce aminte că tapiseriile erau la mare căutare înainte de ‘89 şi mult mai apreciate decât sunt astăzi în România. Soţii Ceauşescu aveau casele tapetate cu astfel de lucrări. “Erau grandomani şi tapiseria ţine de chestia asta, de o anumită măreţie. Cine îşi permitea să-şi facă cadou tapiserie? Regii îşi făceau astfel de daruri între ei. Eu eram fericită pentru că aveam de lucru. Ţin minte că am lucrat o dată într-un atelier de pe Blănari în grabă mare cu alte cinci ţesătoare o tapiserie pentru Elena Ceauşescu. Acum se află la Muzeul Naţional de Istorie. Era foarte frumoasă, o fereastră cu păsări… foarte festiv. Şi toate pe care le făceam aveau aceeaşi temă. Voia tapiserii pacifiste, cu porumbei albi”, îşi aminteşte Cela Neamţu.

 

„Nepotul meu de 14 ani, dragul de el, mă întreabă: «Momo, ce o să se întâmple cu lucrările tale după ce tu nu o să mai fii?» şi îi răspund: «Nu o să se întâmple nimic, totul depinde de tine. Dacă tu mă vei ţine prezentă. Să faci o expoziţie, să ieşi în lume cu lucrările mele. Să mă ţii în vie în spirit». Îmi place să cred că lucrările se vor salva singure.”

 

Ce este o tapiserie?
Este o lucrare de artă destinată înfrumuseţării spaţiilor interioare din locuinţe, instituţii sau săli publice. Tapiseriile sunt realizate manual, din fire textile. Se foloseşte un ac special cu care se trece firul textil printr-o pânză special pregătită.
“Tapiseria e o cenuşăreasă! E mică, e rară şi se strecoară pe ici, pe colo.”

 

Combină două tehnici distincte
Cela Neamţu combină tehnica clasică fină de “haute lisse” cu punctul de la Putna, un fel de broderie cu lână groasă şi pas larg. Astfel, potrivit criticilor, lucrările ei ies în evidenţă prin puternicul caracter solar pe care această îmbinare îl acordă. Din acest fapt, dar şi datorită calităţii şi premiilor adunate de lucrările ”Ferestre pentru Ierihon”, este alintată ”Ţesătoarea de lumină”.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial