Ultimul interviu al lui Sergiu Nicolaescu: „Ne stingem cu toţii. Ne-a venit rândul. Sper să pot să mai fac măcar un film”

 

Sergiu Nicolaescu a acordat ziarului „ring”, la sfârşitul lunii noiembrie, un amplu interviu, care, din nefericire, va rămâne în istorie drept ultimul acordat presei scrise de maestru.

Din respect pentru cariera cineastului şi ca un ultim omagiu, redăm acest text.

 

 

Care este starea cinematografiei în momentul de faţă?
Vedeţi dvs., lumea mă cunoaşte din filme, iar marea majoritate mă respectă şi mă iubeşte. În filme eu am descris o lume plină de demnitate, de onoare, iar această lume a fost una ideală pentru toţi spectatorii mei. Am 134 de milioane de spectatori în România, spectatori de film, de cinema, deci în cinematografe. Aşadar, vă daţi seama… În lume, restul lumii, am un miliard de spectatori. Am făcut filme şi în perioada respectivă, de la 1990 încoace, incomparabil mai puţine. Astăzi, în mod normal, trebuia să am minimum 80-90 de filme, poate ajungeam chiar la 100. Din păcate, nici cinematografia nu mai este ce a fost, nu mai are forţa şi puterea pe care le avea. Când afirm acest lucru, spun că în perioada respectivă erau aproape 830 de cinematografe, iar astăzi dacă mai sunt 70-80… Or, cinematografie fără cinematografe nu există. Sigur că generaţiile tinere vin întotdeauna cu un alt avânt – şi există o generaţie tânără de regizori care s-a impus -, dar perioada de aur a cinematografiei rămâne, din păcate, cea dintre anii ’66 până în ’88-’89, când s-au făcut producţii mari, care au impus România ca ţară producătoare de filme istorice. Veneau francezii, veneau italienii, veneau germanii să facă filme în România. În acelaşi timp, producţiile noastre erau cumpărate şi rulau în cinematografele din străinătate. Acum nu mai există bani, iar o cinematografie în sărăcie va putea continua cu greu acea cinematografie construită de generaţia mea. Încă o dată o spun, a apărut o generaţie tânără de regizori care au posibilităţi, dar nu sunt bani. Producători privaţi nu sunt decât doi în România. Teoretic sunt mulţi, dar în realitate sunt doi producători în România, MediaPro şi Castel Film, care au o anumită putere. Este mult, mult prea puţin.

„Noua societate românească a dat naştere acestor monştri şi, cu timpul, după ce s-au îmbogăţit, au intrat şi în politică”

Într-un interviu de-al dvs. mai vechi, spuneaţi că nu aţi intrat în politică pentru bani. Dar unii din colegii din parlament, mulţi dintre ei, au intrat ca să se îmbogăţească şi ca să fure. Cum v-aţi împăcat cu această idee?

La început nu a fost aşa. Pe urmă, noua societate românească a dat naştere acestor monştri şi, cu timpul, după ce s-au îmbogăţit, au intrat şi în politică, pentru că politica le dădea imunitate şi o anumită putere, făcându-şi mai departe treburile cu care s-au obişnuit după revoluţie. Adică, vedeţi, ca să amintesc doar câteva lucruri: industria am făcut-o praf, fabricile le-am vândut şi au fost cumpărate de oameni care, după ce le-au închis, le-au dat drumul muncitorilor, au vândut la fier vechi tot ce era în fabrici, iar la final au vândut terenurile. Şi aşa s-au îmbogăţit. Pe urmă, aceiaşi indivizi au intrat şi în politică şi au încercat să facă acelaşi lucru, pentru că aşa s-au obişnuit să procedeze. Nu spun că toată lumea face aşa, Doamne fereşte! Există oameni care îşi văd de sarcina pe care o are un politician. Vedeţi dvs., eu nu am câştigat niciodată un leu făcând altceva decât meseria mea. Ăsta sunt! Am o casă, am maşini, deci am trăit bine din meseria pe care o făceam. Prin meseria mea, când am ieşit prima dată peste graniţă, în 1964, la Festivalul de la Cannes, am fost angajat de străini: francezi, germani şi americani. Columbia Pictures mă angajase să fac „Visul unei nopţi de vară”, de W. Shakespeare, care, culmea, era un film muzical. Deci aceşti oameni au avut încredere văzând un film de 10 minute în care nu se scotea o vorbă. Era „Memoria trandafirului” sau „C’est que vivre les roses”. Filmul a avut succes, m-a lansat pe plan mondial. Primul film de lungmetraj mi l-au oferit americanii, a fost prima peliculă pe care mi-au oferit-o, pe urmă francezii, apoi nemţii. Mi-am iubit meseria mai mult decât orice, am avut şi satisfacţii de pe urma ei, dar niciodată nu am fost fericit aşa cum am fost atunci când revoluţia a reuşit – din păcate, pentru scurtă vreme. Asta este! Nu pot să-i vorbesc de rău pe colegii mei. Unii sunt cum ai spus, alţii sunt cinstiţi şi îşi văd de treaba lor. Din păcate, prezenţa acestor oameni negativi în parlament, în politica românească, se accentuează din ce în ce mai mult. Am ajuns să trăim cele mai absurde compromisuri.

“Am şi eu o vârstă în care trecerea într-o altă lume este mult mai uşoară”
N-am cum să nu vă întreb de ultimii trei ani în care s-au stins din viaţă mult prea mulţi mari actori…
Ne stingem cu toţii. Ne-a venit rândul, ce să facem? Eu vreau să spun că actorii pleacă dintre noi, dar nu mor, pentru că ei rămân prezenţi în filme. Eu vorbesc despre ei toţi la prezent – şi sunt mulţi: Amza Pellea, Colea Răutu, Ilarion Ciobanu, Silviu Stănculescu şi atâţia alţii. Iar acum le-a venit rândul lui Iurie Darie şi lui Şerban Ionescu. Ne vine tuturor rândul! Ăsta este adevărul, tuturor ne vine rândul. Am şi eu o vârstă în care trecerea într-o altă lume este… mult mai uşoară, ca să folosesc un termen mai optimist. Omul îşi pierde capul, paralizează – vezi cum s-a întâmplat cu Iurie Darie. Mă rog, să nu vorbim de lucruri triste, să facem planuri de viitor… Eu am încredere şi cred în România mea. Toată viaţa am fost un patriot, nu exagerat, dar perseverent şi constant. Tot ce am făcut, toată opera mea trebuia să dea naştere în poporul român acestei revoluţii care a apărut în 1989. De aceea spun că atunci am fost pentru prima dată fericit. Când eram mulţumit că la un cinematograf veneau mii şi mii de oameni – am 14 milioane la „Mihai Viteazul”, 14 milioane de români! –, atunci când spectatorii mă aclamau aveam un moment de încântare, după care mă întristam. Mă întristam pentru că voiam o ţară liberă. Şi acum avem o ţară liberă…

Dar?…
Dar nu mai am mulţumirile pe care le aveam, satisfacţiile pe care le aveam atunci când spectatorii mă aplaudau.

„Doamne fereşte să ne pierdem Transilvania, să ne pierdem Banatul şi să apară acea împărţire pe care vor mulţi vecini de-ai noştri, duşmani, să o realizeze cum au reuşit să facă în Iugoslavia.”

„La revoluţie au activat şi americanii, ruşii, francezii, olandezii, sârbii şi în special ungurii, dar revoluţia nu ei au făcut-o.”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial