Tudor Octavian: „Suntem o naţiune de bombănitori”

Scriitorul şi jurnalistul Tudor Octavian este exact acelaşi om pe care-l ştim din viaţa publică: amabil, reflexiv şi un foarte bun povestitor. Ambianţa oferită cu generozitate de spaţiul din strada Academiei, unde îşi desfăşoară activitatea „Anticariat Unu”, a fost benefică pentru realizarea unui interviu cu domnia sa.

Domnule Octavian, când v-aţi decis să vă stabiliţi în Bucureşti?

S-a întâmplat la vârsta de 19 ani, când am intrat la o şcoală tehnică de arhitectură şi trei ani de zile am locuit pe Bulevardul Coşbuc. Până atunci, mergeam o dată sau de două ori pe an cu trenul către şcolile unde voiam să mă duc. Mergeam, de pildă, la o şcoală de ofiţeri de aviaţie la Mediaş, unde eşuasem cumva, şi mă opream în Bucureşti „între două trenuri”. Practic, m-am decis că aici este locul meu atunci, la vârsta de 19 ani, când am început să trăiesc efectiv în Bucureşti.

Aţi avut probleme de adaptare?

Trebuie să vă spun că bucureşteanul, cel care e născut, crescut aici, are un soi de trufie faţă de venetici. La un moment dat discutam cu nişte bucureşteni ai căror părinţi făcuseră puşcărie politică, iar eu am îndrăznit să spun că şi în familia mea există nişte legionari. Iar ei au spus: „Eh, legionari de provincie!” Era ca discuţia aia între măturătoare: „Păi, mă, aia mătură în centru, e normal să fie mândră!” Sau ăia care caută prin gunoaie: una e să cauţi prin gunoaie în Primăverii, şi alta e să cauţi în Ferentari.

Care sunt cele mai vechi amintiri cu Bucureştiul din acea perioadă?

Drumurile mele erau toate prin Piaţa Unirii, din mai multe motive, unul dintre ele fiind acela că acolo era şi piaţă. Erau Hala Unirii, Spitalul Brâncovenesc pe lângă care treceam, adică existau nişte repere. Acestea au dispărut între timp. Prin urmare, memoria mea, inclusiv cea afectivă, este legată de punctele unde găseam mâncare. Era pe Lipscani, de exemplu, un restaurant cu autoservire. Acolo găseam cele mai ieftine supe de roşii din Bucureşti. Era cam vizavi de sediul vechi al Băncii Naţionale.

„Bucureştiul s-a construit prin acumulare”

 Cum aţi trăit perioada marilor demolări din anii ’80? Aţi fost pe acolo, aţi văzut pe viu ce s-a întâmplat?

Nu numai că am văzut. Întrucât eram redactor la „Flacăra”, a trebuit să mă învârtesc prin toate locurile astea. În general, oamenii care au un punct de vedere pierd un fapt: în afară de punct mai există şi virgulă, şi linie, şi orizont, şi „cerc de vedere”… Bucureştiul poate fi comentat din perspectiva fiecăruia fără să ducă la o idee generală, pentru că nu a oferit şansa să ai o idee de cum trebuie să fie un oraş. E un oraş care s-a construit prin acumulare.

Aţi călătorit mult prin Occident sau peste Ocean. Cum vedeţi oraşele de acolo în raport cu capitala noastră?

Ce s-a întâmplat cu Bucureştiul poate fi înţeles în relaţie cu aglomeraţia asta a maşinilor. În momentul în care vii cu un tip de urbanism importat din Occident, din lumi mai bogate, şi nu ai structurile, e nenorocire! Mă tem că nici nu putem gândi Bucureştiul altfel decât în felul în care oraşul ne permite, pentru că nu ai cum să lărgeşti bulevardele decât recurgând la demolări. Apoi se mai întâmplă un lucru: de 20 de ani încoace oamenii au început iarăşi să aibă conştiinţă de proprietari. E foarte greu să-i muţi din loc pe oamenii ăştia, să-i convingi. Oamenii trăiesc într-o relaţie foarte puternică şi plină de dramatism cu locurile în care au trăit.

„Şi Parisul a fost distrus ca să poată arăta ca în prezent”

Dar, discutând strict din interior, cum vi se pare arhitectonica actuală a Bucureştilor?

Ceea ce este inevitabil trebuie luat ca atare. Cum se pupă blocurile de oţel şi sticlă cu casele boiereşti? Păi nu se pupă, dar este inevitabil! După ce se petrece inevitabilul, spui: dom’le, se poate şi aşa! În prima fază, toată lumea bombăne că dom’le, se distrug străzile vechi, se distruge o imagine etc. Păi ce, Parisul nu a fost distrus mai întâi ca să ajungă cum arată în prezent? Suntem o naţiune de bombănitori.

În acest context, cum întrevedeţi viitorul acestui oraş atât de schimbător?

În arhitectură şi în urbanism poţi să fii convins că sunt întotdeauna nişte şcoli, nişte teorii. În general, teoriile au la bază oameni care cred că aşa trebuie făcut. Mai au la bază şi nişte realităţi de ordin statistic. Statistica înseamnă binele tuturor în defavoarea fiecăruia în parte. Faci un drum, dar le schimbi obiceiurile tuturor, pentru că ei ştiau că trebuie să meargă aşa. Eu cred că Bucureştiul nu are soluţii şi că va ajunge acolo unde îi este dat să ajungă prin ceea ce fac oamenii în timp. Definiţia Bucureştiului va fi una pe care o va da timpul, nu neapărat nişte oameni.

O pastilă marca Tudor Octavian

„O familie de oameni săraci, prin anii’90, se uita într-o vitrină de pe Calea Moşilor care era plină cu lucruri aduse din Occident. Bărbatul îi spunea femeii: «Vezi, fă, că e bine? Noi, ca să ne uităm la vitrinele astea, trebuia să mergem în Germania! Acum putem să ne uităm aici!» Deci, în concluzie, nu mai trebuie să mergem până în Germania ca să tânjim după mâncare, putem să tânjim aici la noi.”

 „Bucureştiul poate fi recuperat, numai că are o structură arhitecturală care presupune nişte intervenţii radicale.”  – Tudor Octavian

„După 1990 am descoperit că nu mai există viitor.” – Tudor Octavian

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial