Stere Gulea: „România, azi: vulgară, mitocană, agresivă. E lumea creată de unele canale de televiziune”

Face parte din categoria de regizori care au lăsat o amprentă puternică în cinematografia românească. Filmul care l-a consacrat a fost „Moromeţii”. În ’89 a fost unul dintre cei care a ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună. Am stat de vorbă cu Stere Gulea despre cum arată România politică după 22 de ani de la revoluţie, despre noul film la care lucrează, dar şi despre atmosfera boemă a Centrului Vechi.

 

 

Acum doi ani aţi declarat că intenţionaţi să faceţi partea a doua la „Moromeţii”.
Da, am încercat să refacem. Au fost vreo două-trei tentative la continuarea cu „Moromeţii”, şi până la urmă, după ce am încercat atunci, am pus capăt definitiv ideii pentru că mi-am dat seama că nu are nicio legătură cu „Moromeţii”. Vorbesc despre lumea Moromeţilor din roman. Nu am mai regăsit personajele, continuitatea lor. În contextul politic din epocă puteam să presupunem destinele lor sociale. Nu ştiu din ce motive Preda a preferat aşa. Poate şi-a dat seama că ele nu-i mai folosesc în dramaturgia lui şi de aceea a renunţat la Cocoşilă, Ţugurlan etc. Ceea ce era cel mai greu şi deranjant era problema identităţii lui Niculae. Niculae până la urmă este el, este Preda. Judecând după epocă, nu prea avea alternative. Acum, vremurile s-au schimbat şi asta nu se mai justifică. Astea sunt probleme noastre, ale unor oameni care au trăit acele vremuri în care opţiunea era să rămâi anonim. Dacă n-aveai aspiraţii artistice… au fost şi mari scriitori care au fost nevoiţi să îşi pună capăt carierei. Poţi să dai verdicte, să acuzi de laşitate, lipsa coloanei vertebrale… dar asta a fost epoca. Eu îmi asum lucrurile petrecute atunci. Uneori spun: Bine că noua generaţie nu mai trebuie să facă compromisurile pe care noi le-am făcut”.

 

Ştiu că aţi ieşit în Piaţa Universităţii în ’89. Vladimir Găitan povestea, pentru ziarul nostru, cum actorii au ajutat răniţii ducându-i la Teatrul de Comedie. Dumneavoastră cum aţi reacţionat atunci?
Am întâlnit diverşi artişti acolo. Toţi eram puţin zăpăciţi, alternau momentele de euforie cu momentele de teamă, de spaimă. Era lume destulă atunci, cam de la Colţea până la Batiştei. Era o nebunie întreagă acolo. Pe 21, pe la prânz, m-am întors acasă şi am găsit-o pe soţie şi pe fiică-mea destul de nedumerite pentru că s-a întrerupt emisia la TVR. Problema era că băiatul nostru a plecat de dimineaţă, puţin cam discret, şi nu ştiam ce este cu el. Atunci am ieşit în jurul orei 2 cu fiica mea să vedem ce se întâmplă, dar nu am putut să ne dăm seama pentru că era foarte multă lume. Băiatul a sunat seara şi ne-a spus să stăm liniştiţi, dar eram foarte panicaţi. Am stat până pe la 3 dimineaţa acolo, atunci când a început nebunia.

 

„Încerc să fac un film în care să îi înţeleg pe oameni”

 

Aţi fost tentat acum să ieşiţi în stradă?
Nu, pentru că mi s-a părut prea mare amestecătura, aveam mirosul că sunt şi lucruri necurate. Sigur, şi în `89 puteau să se facă lucruri necurate. În `89 a existat o coerenţă anticomunistă, acum am auzit doar „chioru, chioru” şi alte lucruri de genul ăsta, mi se pare că exprimă cum este România azi: vulgară, mitocană, agresivă. E lumea creată de unele canale de televiziune. Să nu-mi ceară mie să devin susţinător al acestor lucruri. Nu am de ce pentru că nu am interese în astfel de jocuri. Averea nu a fost o dominantă a vieţii mele, cât am avut mi-a ajuns.

 

Lucrez la un film ce va fi lansat în toamnă
Cum vedeţi cinematografia românească în prezent?
Am o părere bună. Filmul românesc avea nevoie de această privire asupra societăţii, o privire lucidă şi destul de necruţătoare. A adus realitatea nefardată şi aşa cum este ea privită. E vorba despre o generaţie care a adus un stil cinematografic mult mai direct, preocuparea pentru anonim, nu pentru personaje eroice. Astea sunt lucrurile foarte bine-venite de care filmul românesc avea nevoie. Cum va evolua acum rămâne o problemă de văzut pentru că nu cred că se mai poate continua la constatarea unei realităţi. Unele dintre filme, epigoniile noului val, de fapt constată o realitate. Legitimarea de la realitate, de la adevar este şi nu este una care se susţine. Realitatea este foarte diversă, nu este univocă, unilaterală. Este surprinzătoare şi este într-un fel şi izvorul vieţii noastre. Dacă am rămâne la constatările sumbre, ne-am pune ştreangul de gât. Este o oarecare problemă cu refuzul imaginaţiei şi al fanteziei care trebuie revizuit.

 

Vă bucură faptul că Mungiu este nominalizat pentru a doua oară la Cannes?
Nu mă surprinde. Dacă ai câştigat un Palme D’or, următorul film, inevitabil, va fi unul bun.  Filmul are argumente.

 

„Bine ca noua generaţie nu mai trebuie să facă compromisurile pe care noi le-am făcut.”

 

La ce film lucraţi în prezent?
Am adaptat o carte care se cheamă „Sunt o babă comunistă”, a lui Dan Lungu. Am lucrat foarte mult la scenariu, la adaptare. Filmul este produs de MediaPro. Eu încerc să fac un film în care să înţeleg epoca în care am trăit, lumea, oamenii epocii mele de diverse categorii cu care nu că mă identific, dar am trăit printre ei. E vorba şi despre acea categorie privită cu dispreţ, nostalgicii comunismului. Încerc să fac un film în care să îi înţeleg pe oameni. În film este şi o confruntare a personajului principal cu acest trecut care zic eu că până la urmă se eliberează oarecum de o obsesie, un demon, de obsesiă şi epoca Ceauşescu. Filmul va fi gata până la sfârşitul anului. În rolul principal va juca Luminiţa Ghiorghiu, actriţa care a jucat în „Moromeţii”. În iulie-august voi filma, cred că în toamnă va fi gata.

 

Cum vi se par ultimele scenarii ale lui Sergiu Nicolaescu?
Nu le-am văzut şi nici nu cred că prezintă pentru mine interes.

 

A rămas impresionat de Dinică
Vă place cum arată acum Centrul Vechi?
Am fost acolo, dar nu de multe ori. Îmi place Centrul Istoric, există o viaţă de noapte a oraşului, lumea e destinsă, relaxată. Viaţa Bucureştiului avea nevoie de aşa ceva pentru că este prea multă încrâncenare.

Cum era înainte de ‘89 în Centrul Vechi?
Am fost de câteva ori acolo şi înainte de `89, eu nu eram aşa om de lume. Am avut ocazia să fiu lângă Dinică, Cozorici şi mai erau şi alţii, dar Dinică era un personaj formidabil. Eu nu beau, dar mă duceam la petreceri pentru că mă impresionau ei. Dinică era cel mai neaşteptat, avea fraze absolut memorabile.

 

 

„Lumea e prea grăbită, toţi suntem prea grăbiţi, judecăţile noastre sunt pripite, superficiale şi cinice.”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial