Mihaela Rădulescu: „Centrul Istoric – un loc de joacă pentru oamenii mari”

 

 

Chiar dacă nu vine des în România, Mihaela Rădulescu mărturiseşte că unul dintre locurile în care s-ar duce  întotdeauna cu plăcere şi care a surprins-o pozitiv este Centrul Istoric.

 

Ce părere ai despre cum arată Centrul Istoric azi?
Mi-ar plăcea să îţi dau un răspuns aşa, la “cald”, adică să fi fost ieri sau zilele trecute, dar mărturisesc sincer că ultima dată am fost acum două luni de zile, fiind încântată să descopăr că se întâmplă ceva, că se transformă pe zi ce trece. Pentru mine a fost un şoc să-l revăd şi mărturisesc că până acum câteva luni nu mai fusesem de foarte mult timp în Centrul Istoric.

 

Noi te-am surprins anul trecut cu Dani în Centrul Istoric…
Da, am fost anul trecut la un spectacol de teatru. Am foarte mulţi prieteni actori care mă cheamă, mă invită.

 

 

Obişnuieşti să mergi des când eşti în ţară?
Nu neapărat, nu pot să spun că trec asta în agendă, pentru că eu de obicei stau doar trei-patru zile în ţară. Acum se întâmplă să stau o săptămână pentru că are fiul meu vacanţă şi garantat vom merge acolo. Sper să îi placă. Am vizitat multe astfel de locuri prin lume, mai ales prin Franţa, şi a fost plăcut impresionat de fiecare dată de atmosfera specifică, de străduţele înguste şi de restaurante. Sper să îi placă şi aici şi sper să aibă aceleaşi emoţii şi aceleaşi bucurii pe care le-am simţit eu văzând că, în sfârşit, avem şi noi un loc de joacă pentru oameni mari, un loc unde să te simţi ca într-o ţară civilizată, unde să simţi că e cultură în stânga şi în dreapta, chiar şi cultură gastronomică, şi cultura petrecerii dacă vrei.

 
Ai vreun loc preferat unde îţi place să te duci?
Mi-e foarte greu să spun asta. Ar fi nedrept să fac acum o ierarhie. Mai lasă-mă să mă duc de câteva ori şi o să îţi spun. Precis o să găsesc un restaurant, un teatru preferat. N-am unul deocamdată. Am fost prea puţin pe acolo.

 

A terminat de scris primul ei roman
În luna mai spuneai că lucrezi la un roman pe care vrei să îl lansezi în toamnă. În ce stadiu este acum?
Cei de la Editura Polirom m-au sfătuit prieteneşte să mai treacă ceva timp de la lansarea celeilalte cărţi. Ar fi prea aproape una de alta deşi hai să spunem că cititorul din România, cel puţin al meu, n-ar avea o problemă că lansez atât de rapid la ritmul în care s-au vândut celelalte. Acum vorbesc strict pragmatic. Cărţile s-au vândut foarte bine şi una nouă ar fi probabil la fel de bine primită. Am zis să respectăm oarecum şi regulile de piaţă, de marketing şi să mai lăsăm puţin timp. Cartea e gata din punctul meu de vedere.

 
Poţi să îmi dezvălui ceva din subiect?
E un roman. Sunt poveşti suprapuse, numai ficţiune. Evident, ficţiunea este inspirată şi din ce am mai văzut în jurul meu, din ce am trăit. Nu are caracter autobiografic. Dimpotrivă, am încercat ca personajul principal feminin să fie departe oarecum de mine, nu numai ca preocupări, înfăţişare, dar şi prin felul de a fi. Am vrut foarte tare să scriu romanul ăsta ca un scriitor şi să creez nişte personaje care să nu se creadă că ar fi  parte din mine sau din viaţa mea. Am mari emoţii cu acest roman. Până acum să zicem că am scris mai în joacă, mai cu chef de a scrie pentru că simţeam nevoia să exprim ceva, dar de data asta e o încercare (…) şi mi-e un pic frică de…

 
De reacţia publicului?
Nu neapărat de reacţia publicului, cumva am o oarecare încredere. Am un soi de reticenţă faţă de… ştii cum e? Când scrii un roman, sigur că te citesc foarte mulţi oameni, pur şi simplu, dar te mai critică specialiştii. E un roman totuşi, adică le atragi altfel atenţia. Mi-e mai frică de oamenii ăştia foarte pretenţioşi care încă mai cred că o carte se scrie numai pentru o anumită categorie. Eu cred foarte tare în cartea care te face să te simţi bine, în cartea care te face să te regăseşti, cartea în care ţi se pare că povestea seamănă puţin şi cu povestea ta. Cred mult mai tare în genul acesta de carte căruia mulţi îi spun comercială, dar mie mi se pare că ajunge mai simplu la sufletul unui om şi că e o cale mai sigură şi mai cinstită de a deschide apetitul pentru lectură. Sigur, sunt oameni predestinaţi să citească şi de pe ultimul raft din bibliotecă, literatură pentru care foarte puţini dintre noi luăm scara să ne alegem câte o carte complicată. Restul, sper din toată inima că o să preferăm în momentele noastre de plictiseală, răgaz, o carte care ne face nouă bine.

 

 “De ce iubim femeile?”, cea mai frumoasă carte
Lumea tinde să critice acest tip de scriitori, cum a păţit şi Paulo Coelho, de exemplu…
E adevărat că nici bietul Mircea Cărtărescu n-a scăpat de critici şi totuşi, când ajungi, ca  scriitor, să îl critici şi pe Mircea Cărtărescu înseamnă că tu, ca scriitor mai mic, şi acum mă uit la mine, n-ai o problemă, ei au o problemă între ei. Mie mi-a părut foarte rău că pe Mircea Cărtărescu l-au acuzat la un moment dat că scrie romane comerciale, lejere, de genul ,,De ce iubim femeile?”. A fost una dintre cele mai frumoase cărţi scrise la noi şi cea mai citită. Lumea avea nevoie ca filosoful din el, scriitorul foarte sofisticat să coboare puţin, spre disperarea sau dispreţul colegilor lui de breaslă, nivelul discuţiei, dar nu la periferia societăţii sau la periferia culturii, ci undeva mai pe înţelesul tuturor. Când a făcut asta, tot mai mulţi au venit spre el. Nu mi se pare un păcat să scrii cum simţi sau să scrii, la un moment dat, fără pretenţii de literatură fundamentală. Sigur, există oameni şi de o parte, şi de alta, şi cititori, şi scriitori predestinaţi. Sunt puţini şi noi suntem mai mulţi.

 

„Asta e păcatul de a fi un scriitor cunoscut pentru alt motiv să spunem. Mă ştie lumea de la televizor.”


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial