Joël Dicker: „Totul se schimbă acum”

Anul trecut, francezii au fost uimiţi de faptul că romanul cu care debuta un autor elveţian a primit atât Premiul Academiei Franceze, cât şi distincţia acordată de adolescenţii participanţi la decernarea Premiului „Goncourt al liceenilor”. Romanul „Adevărul despre cazul Harry Quebert” apare acum şi în România la Editura Trei, iar autorul, Joël Dicker, a stat de vorbă cu noi. La 28 de ani, Dicker este revelaţia prozei în limba franceză.
Ediţia românească este una dintre primele traduceri pe care le aveţi pentru cărţile dumneavoastră?
Este chiar prima. Sunt entuziasmat pentru că este prima dată când văd cartea mea în altă limbă. Am văzut coperta italiană, grafica ediţiei în limba germană, dar este pentru prima dată când vin în altă ţară să vorbesc despre cartea mea şi este un sentiment minunat. Parcă aş participa la naşterea unui copil. Parcă ar fi o carte nouă. Coperta este diferită, povestea este într-o limbă pe care nu o vorbesc. Cum nu vorbesc română, nu am avut cum să-l ajut prea mult pe traducător. Dar am încredere în editura din România.
“Noi suntem generaţia care a călătorit cel mai mult”
Foarte rar se întâmplă ca un romancier elveţian de limbă franceză să aibă succes şi în afara spaţiului francofon. Cum vă explicaţi entuziasmul cu care a fost tradus romanul dumneavoastră anul acesta?
Nu ştiu exact care ar putea să fie motivul pentru care romancierii elveţieni de limbă franceză ies atât de rar, e adevărat. Poate în cazul cărţii mele este vorba despre povestea pe care îşi propune să o spună…  este o invitaţie: „Luaţi loc, vă voi spune o poveste!”. Cred că în Italia, în Spania şi chiar şi aici, acest lucru a atras atenţia asupra cărţii. Pentru mine, succesul a fost neaşteptat. De fapt, cartea a avut succes în Elveţia şi în Franţa abia după ce a fost cumpărată pentru a fi tradusă în majoritatea celorlaltor ţări europene. În luna octombrie, anul trecut, cartea a fost cerută de editurile din Europa şi abia în noiembrie au crescut vânzările din Franţa. Dacă stau să mă gândesc la poveste, cred că ţine şi de subiect. Abia autorii tineri care scriu în franceză pun problema unor subiecte din afara Elveţiei. Noi suntem generaţia care a călătorit cel mai mult. Nu mai sunt graniţe şi acest lucru dă naştere unui spaţiu nou. Generaţia anterioară era preocupată să scrie despre ceea ce se întâmpla în Elveţia. Totul se schimbă acum. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să îmi plasez acţiunea poveştii mele în Elveţia.
Cu toate că a fost primul roman pe care l-aţi publicat, nu este şi primul roman pe care l-aţi scris…
Da, am cinci romane scrise până acum. Şi toate mi-au fost refuzate de edituri. Când am văzut că nu am nicio şansă să fiu publicat, m-am apucat de această poveste şi mă gândeam că este ultima carte pe care o mai scriu. Dacă nu vrea nimeni să publice ce scriu, poate e un semn şi trebuie să-mi schimb cariera… Am ales ca scenă a poveştii mele această zonă din Statele Unite, Massachusetts, Maine, pentru că o cunoşteam foarte bine. Petrecusem multe vacanţe acolo, dar nu locuisem niciodată acolo, aşa că nu aveam decât amintiri legate de libertate din acest loc.
„Nu ştii niciodată dacă o să reuşeşti”
Aţi ţinut ca romanul „Adevărul despre cazul Harry Quebert” să conţină şi aluzii la Phillip Roth şi la alţi scriitori care vă interesează….
Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că îmi doresc să scriu şi un omagiu pentru literatura americană. Pentru mine, scriitorii americani, alături de cei ruşi, au constituit cele mai importante influenţe. M-au fascinat toate acele personaje pe care de multe ori le şi încurci, dar, cu toate astea, eşti încântat să trăieşti povestea, să simţi acea atmosferă. Romanele franţuzeşti mi-au dat mai rar această senzaţie. Am vrut o poveste care să îţi dea senzaţia de realitate, de istorie pe care ai spune-o la o reuniune de familie.
Ce relaţie vedeţi acum între aluziile la Hemingway sau Roth şi romanul dumneavoastră?
E adevărat, aceste aluzii punctează relaţia dintre personaje, dintre tânărul scriitor şi mentorul său. Am vrut să am şi o carte în care să urmăresc în ce fel se construieşte caracterul personajului principal. Pentru mine, a fost o provocare să scriu aceste lucruri folosind autorii care îmi plac, ruşi, francezi, americani. Philip Roth, Marguerite Yourcenar, Frenzen, Steinbeck, Gary, Dostoievski au fost invocaţi în romanul meu, uneori direct, alteori doar aluziv, pentru că sunt autorii care m-au făcut să scriu.
Cum vă explicaţi faptul că romanul dumneavoastră a primit atât un premiu cunoscut pentru sobrietatea sa (Premiul Academiei Franceze), cât şi premiul liceenilor din Franţa?
Nu poate nimeni să spună că ar exista o reţetă a succesului. Nu ştii niciodată dacă o să reuşeşti. Poate a avut importanţă faptul că mi-am dorit să scriu o carte care să placă unui public variat. Începând cu povestea pe care am vrut să o concep astfel încât cei care o citesc să îşi dorească să o povestească şi altora.
„Frumuseţea artei şi prozei ţine şi de puterea de a arăta că sunt întrebări la care nu există răspunsuri.”

656 de pagini are romanul „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, publicat acum şi în limba română.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial