Geo Saizescu: „Centrul Istoric le-a făcut spaniolilor o impresie extraordinară!”

La aproape 80 de ani, maestrul Geo Saizescu se află în plină detentă a vieţii. O demonstrează apetenţa pentru verb, modul spiritual în care îşi abordează interlocutorul şi, nu în ultimul rând, o vitalitate de invidiat. Din registrul verbal al artistului nu lipsesc umorul, ironia sau, nota bene, accentele nostalgice venite din vremurile unui Bucureşti care încă mai păstra parfumul interbelicului.

 

Domnule Saizescu, ce sentiment aţi avut când aţi venit pentru prima dată în Capitală?
Trebuie să vă spun că una dintre primele cărţi pe care le-am citit a fost cea a lui Octav Dessila, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”. Aşadar, când am venit aici nu am avut sentimentul prăbuşirii, ci a fost mai degrabă sentimentul ascensiunii într-un oraş care mă favoriza indiferent de aspectele sociale, politice, umane sau istorice. Bucureştiul este încântător dacă ştii să-l simţi.

 

Cum poate veni această senzaţie de încântare dintr-un oraş care a trecut prin atâtea schimbări?
Încântarea mea a venit din Centrul Istoric. În 1951, deci imediat după război, când eram la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, Centrul Istoric arăta mult mai bine decât acum. Asta este de neînţeles. Prăvăliile erau prăvălii, cârciumioarele erau cârciumioare, lumea se plimba în voie, adică era o stare de spirit care favoriza o bună înţelegere a oraşului. Centrul Istoric însemna istoria Bucureştilor, care ne-a încântat pe toţi.

 

„Pentru a fi un bun edil, trebuie să iubeşti enorm Bucureştiul”
Totuşi, Centrul Istoric şi-a schimbat considerabil aspectul în ultimii ani. În acest sens, ce părere aveţi despre faptul că s-au deschis aici nenumărate cârciumi sau terase?
Eu am mai mulţi amici în Spania şi am primit telefoane de la ei după finala Europa League de pe Arena Naţională. Bucureştiul, Centrul Istoric în special, le-a făcut o impresie extraordinară, iar când am auzit asta am simţit o bucurie imensă. Se mai spun, aşadar, şi lucruri frumoase despre noi, nu numai privitoare la mizerie, handicapaţi, hoţi, curve sau mai ştiu eu ce.

 

Deci, din punct de vedere edilitar, se poate spune că Centrul Istoric este un câştig?
Eu cred că, pentru a fi un bun edil, trebuie să iubeşti enorm Bucureştiul. În materie de politică şi de administraţie, părerea mea este că reprezentanţii nu au talent de politicieni. Trebuie să aibă harul respectiv, adică să spună „domnule, fac ce fac pentru o anumită umanitate”. Pentru asta însă e necesar să găseşti şi mijloacele de a transmite, adică să ai fantezie. Trebuie să joci rolul ăsta.

 

„Pentru greci, Bucureştiul este un oraş minunat!”
Vreţi să spuneţi că, viaţa fiind o scenă, toţi trebuie să ne asumăm răspunderea de a ne juca rolul care ni se cuvine?
Am să vă dau un exemplu apropo de „a juca rolul”. La IATC era rector o mare actriţă, doamna Eugenia Popovici. Era o fiinţă minunată şi o lăudam că este mare. Am întrebat-o într-o zi: „Doamnă, cum reuşiţi la toate examenele de actorie sau de regie pe care le susţineţi?”. Mi-a zis: „Nu, domnu’ Geo, joc rolul!”. „Cum adică?” „Joc rolul de rector, asta este, şi o fac bine!” Voia să spună: sunt acolo ce sunt, joc rolul şi trebuie să-l joc bine. Extraordinară lecţie de viaţă! De altfel, faptul că avea o preocupare şi acele responsabilităţi au ţinut-o, practic, în viaţă. După câteva luni de la discuţia asta, a ieşit la pensie, iar după un an s-a prăbuşit, a pierit.

 

Aţi călătorit mult în străinătate şi aveţi mulţi prieteni acolo. Ce v-au spus aceştia după ce au vizitat Bucureştiul?
Am fost, la un moment dat, în Grecia şi în Polonia. Pentru greci, de pildă, Bucureştiul este un oraş extraordinar. Este un oraş minunat, colorat şi viu. Polonezii spuneau: „Visul meu este să ajung în Bucureşti, să văd şi eu o dată Bucureştiul!”. Deci dacă cei din sud – grecii de la Mediterană, care au o istorie magnifică – şi polonezii, care niciodată nu sunt dispuşi să acorde credit altora decât lor înşile, spun că Bucureştiul este un oraş extraordinar şi că pulsează de viaţă, înseamnă că este ceva în acest oraş, o lume specială.

 

„Preocupările permanente mă vitalizează”
Maestre, anul acesta, în noiembrie, împliniţi 80 de ani. Vă vine să credeţi acest lucru?
Păi, ţin steagul sus! Băieţii ăştia care sunt cam de vârsta mea se lasă copleşiţi şi îmi spun: „Dom’le, dar ce energie ai!”. Păi, vreau să am energie! Asta pentru că mereu iniţiez câte ceva, o activitate, apropo de „a juca rolul”, cum spunea doamna Eugenia Popovici. Fac revista „Harababura” pe banii mei, fac premiile naţionale de spirit şi umor şi mă căciulesc peste tot, fac nu ştiu câte adrese şi mi se răspunde: ciuciu! Ştiţi ce spun toţi? „Dom’le, cheltuiţi întâi şi după aceea ne aduceţi chitanţele şi vă dăm banii!” Stai, bă, puţin, dar eu de unde să cheltuiesc până atunci?! Aşadar, fac lucruri, iar preocuparea asta permanentă mă vitalizează.

 

„Modalitatea de a intra în contact cu publicul nu este numai prin opera pe care o faci, ci e şi comunicarea de verb, înţelegerea cu publicul.” GEO SAIZESCU

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial