Florin Piersic: „Îmi doresc ca publicul să mă vrea mai departe pe scenă”

Marele actor Florin Piersic a împlinit 77 de ani pe 27 ianuarie, o vârstă aproape neverosimilă chiar şi pentru cel care l-a întruchipat pe aventurierul Mărgelatu. Un adevărat icon al teatrului şi filmului românesc, Florin Piersic este unul dintre cei mai iubiţi actori pe care i-am avut vreodată. Şi-a petrecut ziua de naştere alături de spectatori, performând pe scena Palatului Naţional al Copiilor în piesa „Străini în noapte”, alături de Medeea Marinescu. Cu puţin înainte de a intra pe scenă, actorul a avut amabilitatea de a acorda un interviu pentru „Centrul Vechi”.

Maestre, cititorii ziarului „Centrul Vechi” au bucuria de a vă avea oaspete cu această ocazie specială. Ce le transmiteţi?

Este o satisfacţie pentru mine, o bucurie să mă adresez şi cititorilor ziarului „Centrul Vechi”. Vreau să le spun că aproape nu-mi vine să cred că azi (n.r. – duminică), 27 ianuarie, împlinesc 77 de ani. Chiar nu-mi vine să cred! Eu ştiam că am 17 ani, că am 27, că am 57, hai să zicem 67, dar în niciun caz 77!

Sau se mai poate spune că aveţi 27 de ani peste ceilalţi 50…

Exact! Adevărul este că replica asta am spus-o eu când s-a deschis cinematograful „Florin Piersic” din Cluj-Napoca. Am fost foarte fericit, flatat şi onorat că cinematografului în care i-am dat mamei mele primul semn de viaţă, adică am bătut, cum s-ar spune, la poarta vieţii, i s-a dat numele meu.

„Am fost călare pe cal, dar şi pe situaţie”

Care este istoria acelei seri în care Florin Piersic a „bătut la poarta vieţii”?

Părinţii mei vedeau un film cu Johnny Weissmuller: „Tarzan, stăpânul junglei”. În timpul proiecţiei, când filmul era aproape gata, mama i-a spus tatei: „Ştefane, să ştii că nasc!”. Atunci tata a luat-o şi a dus-o la doctorul Stanca, la un spital din Cluj care acum îi poartă numele. Medicul ăsta a fost cel mai mare mamoş.

 

Şi când aţi venit pe lume, cum s-ar spune?

Dimineaţa, la cinci şi zece minute, pe 27 ianuarie 1936. Deci mama a plecat la maternitate de acolo, din cinematograful în care am bătut eu la poarta vieţii. Închipuie-ţi ce emoţionant a fost când acum aproape doi ani am fost primit călare pe cal, cu jumătate din Cluj în jurul meu, iar cinematograful respectiv îmi poartă numele. Asta cu călare pe cal mi-a plăcut în mod special, pentru că am fost călare şi pe cal, şi pe situaţie.

„Când mă văd la televizor, îmi vine să pup ecranul”

Cum se simte un om cu biografia dvs. la 77 de ani?

Vreau să-ţi spun că mă văd uneori la televizor şi nu-mi vine să cred că eu sunt ăla. Au trecut anii, ştiu că m-am schimbat, dar faptul că eram aşa de tânăr… Câteodată mă uit şi – jur că spun adevărul – îmi vine să mă pup pe ecran, dar mi-e frică să nu mă curentez! Îmi spun că nu se poate! Am arătat eu cândva aşa? De ce n-am profitat, cum zicea un coleg de-al meu, Alfred Dumitriu, Dumnezeu să-l odihnească: „De ce n-ai profitat, mă, că arătai aşa de bine? Mai împingeai şi tu vagoane în dreapta, în stânga! Tot timpul erai numai pe platoul de filmare, la televiziune şi în teatru!”

Aşadar, ca să-l citez şi eu pe regretatul dvs. coleg, de ce n-aţi profitat?

Mi-a plăcut profesia asta, o ador! De asta niciodată, nimeni, n-a reuşit să mă îndepărteze de teatru în niciun fel. Şi datorez publicului faptul că şi astăzi, la 77 de ani, încă mai mişc din degetul mic şi că am speranţă. Am două cuvinte în limba română pe care le iubesc: bucurie şi speranţă. De aceea, le doresc tuturor oamenilor să aibă multe bucurii şi, mai ales, să spere într-o viaţă mai frumoasă, mai blândă, mai adevărată. Să fim mai prieteni, mai apropiaţi, mai calzi, mai generoşi.

„Întotdeauna, la orice spectacol, am o emoţie”

Aveţi vreo emoţie specială în această zi aniversară, înainte de a intra pe scenă?

Nu am emoţii în mod special pentru că împlinesc 77 de ani. Eu, întotdeauna, la orice spectacol, am o emoţie. De fiecare dată când mă întâlnesc cu publicul am o mare responsabilitate. Foarte bine a spus cineva următorul lucru: „Cu cât înaintezi în vârstă, emoţia pe care o ai la întâlnirea cu publicul este mai pretenţioasă, mai cu responsabilitate!”. Asta pentru că, altminteri, publicul ar putea spune: „Ce păcat, nu mai e de mult ce-a fost!” sau „Mai bine s-ar opri!”. Or, eu nu vreau să spună publicul asta, ci să vrea să continui, să merg mai departe.

„Vă mulţumesc tuturor că încă mă mai băgaţi în seamă şi nu mă băgaţi în altă parte.” – Florin Piersic

„Datorez publicului faptul că la 77 de ani încă mai am speranţă.” – Florin Piersic

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial