Descoperirea Cubei în imagini dincolo de clişee politice

Cosmin Bumbuţ este unul dintre cei mai respectaţi fotografi români de azi. În ţară a fost declarat „Cel mai bun fotograf de modă” (Pantene Beauty Awards în 2002) şi i-au fost recunoscute „Cea mai bună fotografie publicitară” (Ad’Or Festival, 2001) şi „Cea mai bună fotografie publicitară” (AdPrint Festival 1996). În străinătate a fost premiat în cadrul International Competition for Print Advertising and Design (2002), B&W Spider Awards (2006) şi International Photography Award (2006). El este autorul albumului Transit (Humanitas, 2002), desemnat Cartea de Artă a Anului de Asociaţia Editorilor Români, şi coautor al proiectului „7 Zile – 7 Ani în Maramureş” (Humanitas, 2007). De curând a publicat la Editura Art volumul „Cuba continuă”, în colaborare cu Elena Stancu. Discuţia pentru „Centrul Vechi” a avut loc în preziua celei de-a cincea călătorii pe care Cosmin Bumbuţ se pregătea să o facă spre Cuba. „Merg în Havana, la Trinidad şi o să mă opresc la Playa Larga, unde m-am simţit cel mai bine şi am cei mai mulţi prieteni.”

 

Cum ai lucrat cu textele pentru „Cuba continuă”?
Textele le-a scris Elena. Noi am fost împreună în Cuba ultimele două dăţi. Ne-am gândit să facem o carte abia înainte să plecăm ultima dată, anul trecut. Ştiam cam pe unde o să mergem şi despre ce o să scrie. Elena a făcut un plan şi am revizitat locurile dragi nouă. Ea şi-a mai amintit câteva locuri pe unde trecusem înainte şi unde mai notase câte ceva. Elena a scris, iar eu am făcut fotografiile. Eu nu am ştiut ce a scris ea până când nu am făcut lay-outul. Mi le dădea să le pun în carte şi le citeam şi mai adaptam pozele alese în funcţie de text, dar foarte puţin.

 

Ce a fost diferit la „Cuba continuă” faţă de celelalte cărţi ale tale în felul în care ai lucrat?
Ce mi-a fost mai greu a fost faptul că în „Cuba continuă” voiam iniţial să scot un album de fotografie, dar mi-am dat seama că ar fi prea puţin. Nu ajung nişte fotografii, zic eu, bune din Cuba. Cineva, mă gândeam, ar fi vrut să citească şi nişte impresii de călătorie de acolo. Eu nu eram în stare să le scriu şi, atunci, ce a fost diferit faţă de „Tranzit”, de exemplu, este faptul că aici nu e un album de fotografie, dar nici o carte de călătorie. E undeva între cele două. Problema asta am avut-o şi la designul cărţii, pentru că nu ştiam cum să fac. Ştiam că trebuie să arate bine fotografiile, dar, în acelaşi timp, trebuie să intre şi text, şi să fie fotografii care să fie din când în când complementare textului sau invers, textul să fie complementar imaginilor. Unele fotografii au nevoie de explicaţii ca să fie înţelese şi atunci… asta a durat cel mai mult. O lună, o lună şi ceva a durat până când am făcut acel şablon, după aceea a mers uşor.

 

O ţară în faţa obiectivului
Este prima ta carte care înfăţişează subiecte din afara României. De ce ai ales Cuba?
Nu am ales Cuba neapărat pentru o carte de fotografie, am ales-o ca o destinaţie turistică, din curiozitate. Şi nu am ales-o eu. Un prieten a cumpărat bilete, a găsit bilete foarte ieftine şi le-a luat. În momentul respectiv nu ştiam nimic despre Cuba şi am zis bine. Le cumpărase cu şase sau opt luni înainte. Doar înainte să mergem acolo am căutat pe internet lucruri despre Cuba, mai ales despre fotografiile făcute acolo şi am văzut că toţi cei care merg acolo se întorc cu o grămadă de fotografii.

 

Dar, bănuiesc, nu era prima ţară străină în care mergeai.
Într-o ţară atât de exotică nu am mai mers. În afara Europei, mai văzusem doar New York şi nu prea îmi plăcuse. Mi se păruse cam aglomerat. Cum tind să fiu vag mizantrop, nu m-am simţit foarte bine.

 

„Fotografia pe film exercită o atracţie aşa de mare pentru mine! Mi se pare mai prietenos şi… te face mai deştept.”

 

Aici, în Cuba, când ţi-ai dat seama că vrei să faci o carte?
Voiam să fac ceva cu fotografiile de acolo din anii trecuţi. Un album, mă gândeam eu… dar albume despre Cuba mai văzusem. Nu ştiu dacă la noi în ţară… dar în alte părţi am tot văzut. Multe foarte proaste şi câteva foarte bune. Nu ştiu ce aş fi putut să aduc nou. Când au început să apară cărţile de călătorie la noi în ţară, la diverse edituri, am zis că ar putea să fie o întâlnire între fotografie şi carte de călătorie. Prima pe care am văzut-o a fost tot la Editura Art, cea a lui Mihai Barbu, „Vând kilometri”. Îi citisem şi blogul înainte şi mi-au plăcut povestirile lui. Apoi ştiam că urma să apară cartea lui Marius Chivu despre Nepal şi atunci am început şi noi să căutăm.

 

Comunismul pe care România nu l-a avut
Cartea ta iese din clişeele pe care le avem despre Cuba, în primul rând din clişeele ideologice. Nu se resimte deloc comunismul în ceea ce ai văzut acolo?
Se resimte, dar percepţia mea, ca om care a trăit o perioadă în România aşa ceva, era legată de un anumit fel de comunism. Odată ce am ajuns în Cuba, totul era complet altfel faţă de ce trăisem eu. Nu am văzut oameni gri pe stradă, oameni care să tremure. Am văzut oameni zâmbitori, piercinguri, tatuaje, muzică rock pe stradă. M-a şocat veselia şi deschiderea oamenilor, inocenţa din priviri, or, eu nu îmi aminteam asta de pe vremea comunismului trăit de mine în România. M-au mai şocat sloganurile lor, comparativ cu cele de pe fabricile de la noi dinainte de 1989. Ale noastre erau într-un limbaj de lemn absolut, ale lor au umor, sunt inteligente. Şi sloganurile din Cuba nu sunt semnate cum se întâmpla la noi, „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu la Congresul al XII-lea al Partidului”, ci sunt semnate „Fidel” sau „Che” şi gata. Sunt colocviale. Sunt foarte simple şi nu trebuie să te chinui să înţelegi.

 

„Armenească mai este un cartier căruia eu îi zic Mica Cubă. Ca la Havana, oamenii se strâng pe borduri, socializează, beau bere şi sunt prietenoşi cu tine.”  – Cosmin Bumbuţ

 

Crezi că diferenţa între comunismul care a fost în România şi cel care este în Cuba ţine de oameni, sau de sistem?
Cred că de amândouă aspectele. Conducătorii lor cred că au fost mult mai inteligenţi decât Ceauşescu, care era un agramat. Ceea ce nu a fost cazul nici pentru Che, nici pentru Fidel. Aş spune şi că un avantaj al lor este şi că ei trăiesc într-o ţară caldă, tropicală şi nu au nevoie de încălzire… aşa că nu au problemele pe care le-am avut noi iarna. Nu ştiu dacă asta explică tot. Nici procurarea hranei nu este o problemă la ei, cum se întâmpla la noi. Acolo poţi să găseşti fructe, să pescuieşti, iei nuci de cocos de pe plajă, prinzi crabi. Singura problemă reală pe care o au este că nu pot să călătorească în afara ţării. Am înţeles că doar 10% din populaţia Cubei are paşaport. Primesc foarte greu sau deloc. Costă 60 de dolari, ceea ce este de trei ori salariul mediu de la ei şi este o birocraţie imposibilă. În schimb, ei pot să vorbească cu turiştii care vin, nu cum se întâmpla în România. Nu pot să îi cazeze la ei acasă decât dacă dovedesc faptul că sunt prieteni de mult timp. Dar raţiunile sunt financiare, statul preferând să câştige din turism, astfel că vizitatorii trebuie să stea în pensiuni sau la hotel.

 

Cursuri pe propria răspundere
Ai ţinut un curs acolo?
Am ţinut un workshop, un atelier de fotografie. Erau români şi o mexicancă. În România nu cred că s-ar fi putut să vină cineva în timpul comunismului şi să ţină un atelier. Noi l-am anunţat aici, în ţară, dar acolo nu am avut nevoie de aprobări. Viza noastră este turistică. Nimeni nu se leagă de tine dacă faci fotografii,  poţi să fotografiezi şi poliţişti… În România nici acum nu poți. Eu îl ştiu pe Andrei Pandele, el îmi spunea că nu puteai să scoţi aparatul pe stradă şi să fotografiezi orice coadă pentru că erai pârât imediat şi apărea sectoristul.

 

Ai avut expoziţii cu fotografiile din Cuba?
Am avut două expoziţii cu imagini de acolo. Prima dată a fost în 2010, după primele două fotografii, şi acum, cu mai puţine fotografii, dar mai mari, la Cluj, pentru lansarea cărţii. Nici acum nu sunt sigur că am ales cele mai bune fotografii pentru expoziţii. Cele mai bune sunt în carte. Am făcut aşa de multe fotografii şi de toate sunt foarte legat, încât îmi e foarte uşor să fac o expoziţie cu 40 de fotografii aici şi cu alte 40 în altă parte şi toate să fie bune. Nu cred că poţi să le alegi pe cele mai bune vreodată. Alesul şi editatul fotografiilor ţin de subiectivitate, de starea în care mă aflu în momentul în care le aleg. O selecţie pe care o fac azi la 10.00 poate să difere complet de alegerile pe care le-aş face mâine la 6.00, obosit. Dacă mi-aş impune o temă, luptele de cocoşi sau copii, atunci ar fi mai uşor. Dar o selecţie de fotografii generice despre Cuba este destul de greu.

 

„În Cuba nu simţeam aparatul. Atât de bine ne simţeam, încât era ceva firesc. Acum discutăm şi acum fac fotografii. Nu mă vedeau ca pe un fotograf, ci ca pe un prieten al lor.”

 

 

Zâmbetul care leagă prietenii
Foarte multe fotografii din carte sunt făcute în casele oamenilor. Îi cunoşteai dinainte?
Cu unii am devenit buni prieteni, cu alţii… fotografiam pe stradă. Trebuie să înţelegi că în Havana strada e deschisă. Casele au uşile şi geamurile deschise. Când mergi pe stradă, eşti în intimitatea oamenilor, poţi să bagi capul pe uşă şi eşti la el în casă şi îl vezi în sufragerie, în şlapi, cum se uită la televizor. Dacă îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte înapoi şi poate să te poftească la o cafea sau la un ceai. Dacă nu vrei să intri, poţi să bagi doar aparatul şi să faci fotografii. S-a întâmplat şi aşa, dar majoritatea sunt făcute cu oameni cu care mă împrietenisem deja. Îmi amintesc de un fermier care stătea singur într-o casă lângă un dig, undeva aproape erau nişte curse ilegale de cai. Până începeau cursele, stăteam la o cafea şi la o bere. Am făcut multe fotografii acolo. Ţin mine că uraganul îi luase acoperişul cu doi ani înainte şi acum stătea într-o casă mai mică şi nu avea acoperiş nici la latrină.

La un moment dat, Elena povesteşte despre un om care avea poezii despre multe locuri din lume. Şi din România…
Era în Trinidad, dar eu nu l-am fotografiat. De obicei îi evit pe cei care încearcă să îmi vândă ceva. Pentru mine era la capitolul oameni care încearcă să profite de turişti şi de-asta nu l-am fotografiat.

 

Lumina şi fotografia pe film
În ce fel este diferită lumina din Cuba de cea pe care o ai în alte părţi?
Mult diferită. E o chestie meteorologică. Umiditatea e foarte mare şi limina se dispersează altfel. Nu sunt particule de praf ca aici. Aici, toate pozele parcă sunt murdare. Chiar şi clădirile lor decrepite, datorită aerului umed, toate apar în culori mult mai vii. Dar cu ochiul liber nu le percepi aşa. Fotografia vede mai mult decât vezi tu cu ochiul, întotdeauna.

 

Ai preferat să fotografiezi digital sau pe film în Cuba?
Relaţia mea cu fotografia pe film se schimbă, cred, de o lună la alta. Îmi doresc foarte tare să merg încă o dată în Cuba cu film. S-ar putea să fie ultima dată când merg acolo. Şi anul trecut am zis la fel. Dar mi se pare atât de complicat să trec filmele prin razele X la aeroport. Fac nu ştiu câte transferuri şi degeaba se spune că nu sunt influenţate, cred că ceva tot se pierde. Este mai comod cu digitalul… nu trebuie să scoţi punga cu filme şi să le treci… Pe de altă parte, cele mai reuşite fotografii făcute de mine în Cuba în aceşti ani… au fost mult mai des făcute pe film. Pe film gândeşti mai mult. Chiar dacă limitezi numărul de cadre pe care le faci pe digital… te gândeşti că poţi să le revezi şi să ştergi. Nu îmi dau seama de ce fotografia pe film exercită o atracţie aşa de mare pentru mine. Mi se pare mai prietenos şi… te face mai deştept.

 

Înrămarea poveştii
Ce ai încercat să surprinzi în Cuba?
Întotdeauna am încercat să văd în limitele cadrului dat de aparat dacă povestea depăşeşte acest cadru şi în ce fel se continuă. Am încercat să spun povestea într-un singur cadru, ca să nu fie nevoie de o serie de fotografii. Am vrut să îmi dau seama dacă se vede povestea într-un singur cadru şi dacă poate şi altcineva să vadă această poveste acolo. Pe moment, nu le conştientizez foarte tare. Abia acasă îţi dai seama dacă ai spus povestea pe care o voiai. Abia după aceea îmi dau seama dacă povestea e inteligibilă.

 

De ce te gândeşti mereu că este ultima dată când mergi acolo?
Pentru că aş vrea să mai văd şi alte ţări. Deşi îmi este foarte drag de oamenii de acolo. Îmi dau seama că e o cheltuială să mergi în Cuba şi financiar, şi ca timp, dar m-a împiedicat să mai merg în alte ţări. Şi a doua oară, şi a treia oară, şi acum am mers pentru că îmi este uşor să mă acomodez acolo. În orice ţară ajung, am nevoie de mai multe zile ca să înţeleg cum sunt oamenii şi cum reacţionează când mă văd cu aparatul pe stradă. În Cuba, câştig mult timp din punctul acesta de vedere. În două zile sunt ca acasă.

 

Vârstele fotografiei la persoana I   
Ai vrut să fii jurnalist, ai fost unul dintre cei mai căutaţi fotografi de modă, acum lucrezi pe cont propriu. Cum s-au petrecut schimbările acestea?
Acum cinci ani aveam prieteni pe care îi invidiam că pot să meargă să facă fotoreportaje şi să stea o săptămână într-un loc. Ziarele au început să taie bugetele şi a murit şi genul acesta. Proiectele la care visează toţi fotografii sunt de lungă durată, costă bani. Piaţa de fotografie de modă a scăzut foarte mult bugetele. Eu nu prea am mai avut şedinţe pentru fotografie de modă. Cred că am avut un  singur job în ultimul an. Acum câţiva ani lucrai pe bani buni. Acum foarte puţine mai sunt revistele care îşi permit să mai facă şedinţe în afara oraşului. Cred că nu mai am răbdare să improvizez. Mi se mai întâmplă să fac lucruri care îmi plac. Multe reviste cu care lucram s-au dus în jos din cauza crizei. Ţine şi de o democratizare a fotografiei.

 

În ce fel a schimbat lucrurile democratizarea fotografiei?
Toată lumea face poze, toată lumea vrea să fie publicată. Şi toată lumea poate să fie publicată doar pe gratis. Cum aparatele sunt din ce în ce mai bune şi oricine poate să facă o fotografie perfect clară şi perfect expusă, cei care sunt la reviste de modă nu sunt neapărat specialişti, aşa că, atât timp cât se vede clar haina sau produsul, nu au de ce să mai plătească mulţi bani pentru fotograf. Eu am foşti asistenţi care lucrează acum mult mai mult decât lucram eu. Trebuie să lucreze zi de zi şi asta îi şi ajută, dar îi şi toacă. Eu am făcut 13 sau 14 ani fotografie de modă. Cât poţi să faci asta? Fără buget poţi să faci numai improvizaţii.

 

Tu nu ţi-ai spus niciodată altfel decât fotograf…
Mi s-a mai spus să mă numesc artist fotograf. Dar urăsc apelativul. Îmi aduce aminte de asociaţia artiştilor fotografi, de un gen de fotografie pe care nu îl agreez. Pentru că am văzut de prea multe ori acest apelativ pus lângă fotografii păşunisto-pictorialiste.

 

Bucureştiul şi modelele lui fotografice
Cărţile tale de până acum surprind mai ales imagini din afara Capitalei. Este mai greu să fotografiezi în Bucureşti?
Nu pot să fotografiez în Bucureşti. La început am reuşit. M-am uitat la folderele cu fotografii de aici, din 1991, când am ajuns în Bucureşti, şi am văzut că imaginile din primii ani erau foarte calde, simple şi prietenoase. Cred că din cauza maşinilor nu mai pot să fotografiez aici. Sunt atât de multe, încât nu pot să mai văd o clădire, un trotuar din cauza lor. Am fotografii din 1993 când nu era decât câte o maşină stingheră pe stradă. Cred că era mult mai simplu din punct de vedere fotografic. Acum este atât de multă informaţie, încât nu pot să o discern, nu pot să aleg.

 

Care au fost primele imagini din Bucureşti pe care le-ai văzut?
Cum am crescut în Baia Mare, cred că primele imagini din Bucureşti le-am văzut la revoluţie. Atunci am conştientizat că există Bucureştiul. Când am vrut să învăţ fotografia, am ales să vin aici pentru că m-am gândit că sunt mai multe posibilităţi decât în orice alt oraş din ţară.

 

Sunt şi locuri care încă îţi mai plac în Bucureşti?
La mine acasă, sau în curte. Mai sunt câteva terase unde nu mă simt agresat de turişti sau de hipsterii care bântuie pe străzi. Când eram student, ieşeam foarte mult. Mergeam în Centrul Vechi… dar acum nu prea mai ai loc de oameni care stau la mese. Mă mai plimbam prin Cotroceni, pe străduţe. Am descoperit zone frumoase între Universitate şi Sfântul Gheorghe… cu străzi liniştite, unde nu te împinge nimeni, oamenii nu sunt agresivi, seamănă cu ce îmi plăcea în Cuba. Înspre Armenească mai este un cartier căruia eu îi zic „Mica Cubă”. Ca la Havana, oamenii se strâng pe borduri, socializează, beau bere şi sunt prietenoşi cu tine.

 

„Mai sunt câteva terase unde nu mă simt agresat de turişti sau de hipsterii care bântuie pe străzi.”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial