Dan Tudor: „Spectatorul de teatru nu este ăla care dă cu sutele în Adi Minune”

Au existat, există şi vor exista păreri şi păreri despre fenomenul teatral de la noi, unele elogioase, altele rezervate sau, uneori, indiferente.

Dialogul cu un adevărat „insider”, adică un om din interiorul fenomenului, vine să lămurească întrucâtva şi să netezească asperităţile opiniilor despre o breaslă ale cărei performanţe artistico-sociale nu încetează să uimească.

 

Iar când pe parcursul acestui dialog cu regizorul şi actorul Dan Tudor intervin referiri la trecut-prezent în Centrul Vechi, atunci se poate spune că spectacolul este desăvârşit.

Domnule Dan Tudor, ce părere aveţi despre schimbarea la faţă din punct de vedere arhitectonic a Teatrului Naţional?

Eu ştiu că revine la forma pe care a avut-o iniţial, cu „pălăria” deasupra. Părerea mea – şi eu acum constat lucrurile, lucrând acolo zi de zi – este că e foarte bine că se întâmplă asta. Va creşte numărul de săli, se vor face mai multe spectacole, se va regiza mai mult şi, în consecinţă, se va juca mai mult. În principiu, proiectul arată OK, deci n-are de ce să fie rău.

Cum a influenţat această perioadă de reconstrucţie activitatea teatrului?

Eu am făcut parte din categoria celor care au susţinut că nu e bine să lucrăm în condiţii improprii, să tragem praf în plămâni de la şantier. Ce-ar fi însemnat însă asta? Ar fi dus la închiderea Teatrului Naţional. Nu exista altă cale. Aveam două variante: ori ne scoteau pe toţi în concediu fără plată, ori rămâneam în continuare. Şi vreau să adaug un lucru interesant: nimeni nu a fost obligat să joace în aceste condiţii.

Inter: „La Teatrul Naţional, lumea vine indiferent ce pui în scenă”

A existat un dialog cu dl Caramitru pe tema aceasta?

Dânsul ne-a explicat cum stau lucrurile. Cu siguranţă nu este de dorit să lucrezi în astfel de condiţii, dar intervenţia asta serioasă nu se putea face decât acceptând o formă de compromis. Au existat, de pildă, cazuri când actori din teatru s-au retras în timpul repetiţiilor fără ca direcţia să le spună ceva. Nimeni nu a luat vreo măsură împotriva lor.

Cum priviţi faptul că sălile teatrelor sunt mereu pline? Se joacă, practic, cu casa închisă, îndeosebi la Naţional.

E minunat că se întâmplă asta. Eu am spus tot timpul că la Naţional lumea vine oricum, indiferent ce pui în scenă. Odată cu noua faţă a teatrului, aici va fi un fel de mall cultural. Va fi interesant şi din perspectiva construcţiei. Când oamenii vor veni să vadă cum arată, inevitabil vor ajunge să vadă şi ce se joacă.

Nu e un paradox aici, că teatrul nu este profitabil?

Păi, dacă ai vrea să faci profit, ar trebui să pui un bilet cu un preţ care să amortizeze investiţia. Dacă investeşti 30.000 de euro într-o piesă cu un decor civilizat, trebuie să pui biletul 200 de lei. Totuşi, spectatorul de teatru nu este ăla care dă cu sutele în Adi Minune, că atunci ai pune 200 de lei şi ar fi OK. Ce e uşor se cumpără cu bani mulţi şi ce e greu se cumpără cu bani puţini. Nu ai ce să faci, asta este realitatea.

Inter: „Este un amestec de genuri şi de stiluri în Centrul Vechi”

Să zicem că aţi plecat de la Teatrul Naţional pe jos înspre Teatrul de Comedie şi treceţi prin Centrul Vechi. Cum vi se pare atmosfera acestui loc?

E fantastică! Eu am lucrat în Teatrul de Comedie prima dată în 1985, când era Silviu Stănculescu director, şi nu te puteai apropia de teatru pentru că era plin de oameni care nu aveau ce să caute acolo. După revoluţie, situaţia asta s-a perpetuat, clădirile erau de neprivit. Era groaznic, a fost o vreme când nu-ţi venea să te duci la Teatrul de Comedie. Nici nu suportă comparaţie cu ce este azi, drept dovadă stă faptul că au început să vină tot mai mulţi străini.

Cum vi se par schimbările prin care a trecut acest loc?

E un amestec de genuri, de stiluri, o lume foarte eterogenă. Asta este lumea, în fond. Este bine că există un astfel de spaţiu. Poţi să te aşezi la masă, să te împrieteneşti cu oricine oricând. Centrul Vechi, care este atât de nou pentru noi prin prezenţa atât de diferită a oamenilor, atrage. Îţi vine să mergi prin Centrul Vechi ca să vezi tinerii la o masă sau să vezi bătrânii plimbându-se liniştiţi în timpul zilei, să-l vezi pe nenea ăla cu flaşneta pe care o învârteşte acolo şi se crede micul Chaplin din Centrul Vechi.

Aţi lucrat o perioadă în Irlanda şi cu siguranţă aţi vizitat Dublinul. Cum vi se pare Centrul Vechi în comparaţie cu capitala irlandeză?

Singurul loc în care mă visez, în afară de locul unde m-am născut, este acolo. Chiar mi s-a părut că am cu irlandezii o legătură foarte puternică. M-am simţit nemaipomenit la Dublin. Sunt clădiri de maximum două etaje, inclusiv în Centrul Vechi al lor. Ce e minunat este că e foarte colorat, cu verdele lor tradiţional. Sunt locuri în Dublin despre care poţi să spui că seamănă cu Centrul Vechi din Bucureşti.

„Îmi place la nebunie o «bodegă» de pe Lipscani”

 Aveţi un loc preferat în Centrul Vechi unde obişnuiţi să mergeţi?

Am un loc, undeva pe Lipscani, care nu este cea mai aranjată cârciumă. Seamănă cu o bodegă. E unul care a pus muşamale pe mese şi şi-a dorit să fie o bodegă de pe timpuri. Îmi place la nebunie, pentru că ceilalţi oameni care vin acolo, ca mine, au o nostalgie a tinereţii lor. E ceva incredibil! Este curat şi îmi place să mă aşez acolo, ca acum 30 de ani, şi să-i văd pe ăştia de astăzi, care sunt interesanţi, dar din perspectiva trecutului. De acolo, de la terasa aia cu muşamale pe mese, pot să văd chestia asta ca fiind minunată.

„Teatrul de Comedie a fost prima mea casă, am stat nouă ani acolo, sunt, într-un fel, un produs al acestui teatru.” – Dan Tudor

„Scena este un loc unde se spune un adevăr mai mare decât pe stradă, nu o minciună mai mare.” – Dan Tudor

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial