Comisarul (r) Traian Tandim: „Nu mai există ordine, disciplină, respect pentru poliţie. Acum e cultul banului.”

 

A scris peste 70 de cărţi poliţiste şi i se spunea „Comisarul 2-6-2”, de la cele 262 de dosare rezolvate, în doar câteva luni, în Hunedoara. Traian Tandim, o legendă a Poliţiei Române, povesteşte în „Centrul Vechi” câte a pătimit din cauza scrisului.

 

Scrisul nu v-a adus numai bucurii. Povestiţi, vă rog, ce aţi păţit în comunism.
Păi, atunci nu aveam voie să scriu. Nu era ca acum. Din cauza faptului că scriam am avut necazuri mari. Am fost mutat de la IGP, Serviciul Omoruri, unde eram specialist în materie, ca simplu ofiţer judiciar la o circă de poliţie. Am scris o carte, „Cum să ne ferim de infractori”, după experienţa miliţiei române şi a celor din străinătate. Şi dădeam sfaturi cum să te fereşti de omoruri, jafuri, prostituţie, furturi din locuinţe. Şi îmi trebuia aprobarea lui ca şef al instituţiei. Uţă, şeful meu, mi-a zis că e carte de general. M-a chemat la el de dimineaţă, m-a servit cu un coniac Metaxa, a început să-mi vorbească despre preocupările lui şi mi-a zis să-i dăm drumul că asta e carte grea, de general. Şi am înţeles ce vrea să zică, dar i-am răspuns că e munca mea, că eu semnez.

 

Dar pe atunci nu se scria/vorbea despre infractori şi infracţiuni.
În nici un fel. Deşi se întâmplau şi atunci jafuri, crime, nenorociri mari. Dar totul era perfect, nu se ştia nimic. Şi sfaturile acestea erau, la general, pe tipuri de infracţiuni. I-am spus că eu am scris, eu semnez. Şi mi-a spus să ies. Şi m-am trezit un simplu lucrător de miliţie, deşi aveam rezultate excepţionale pe linia de crime în ţară. Îi prindeam repede, cu ajutorul capului. N-am dat o palmă în viaţa mea. Foloseam logica şi inteligenţa şi reuşeam să-i sparg. Apoi am scris altă carte. Nu mai aveam nevoie de aprobarea lui, ci de a Securităţii; şi Securitatea a trimis-o la milţ’ie şi iarăşi a ajuns la Uţă. M-a frecat de m-a rupt. Bineînţeles cu mijloacele specifice de atunci: filaj, tehnică la domiciliu.

 

Prima carte poliţistă a apărut după revoluţie
Tot aici locuiaţi, aici erau montate microfoanele?
Da. Vorbeam cu nevastă-mea doar pe balcon. Băieţii care îmi înregistrau convorbirile erau în parcare la spital. Am găsit microfoane sub masă la bucătărie, în dormitor, după dulap. N-aveai ce să faci că, dacă luam aparatele de înregistrare, se prindeau. În final, cartea a fost văzută de cenzură. Aceasta era compusă din trei ofiţeri de Securitate. Eram prieten cu ei şi mi-au dat avizul. Aveam ştampilă pe fiecare pagină. În final, în noiembrie ’89, mi-au dat aprobarea că nu aveau ce să-mi mai facă. Şi a apărut cartea în februarie ‘90. I-am schimbat titlul în „Jurnalul unui poliţist” şi a fost prima carte poliţistă apărută, după revoluţie, la Editura „Cartea Românească”.

 

Ce cărţi pregătiţi acum?
Acum am nouă cărţi în pregătire, dar, din păcate, nu prea mai merg. Editurile sunt reticente în a te publica şi ce e mai grav e că au această reticenţă pentru că nu se mai vinde carte. De doi ani stau cu ele şi n-a apărut nimic. N-am mai scos o carte. Ce apare acum este când autorul îşi plăteşte cartea. Ce cărţi am în pregătire? Am asasinate comise de bolnavi psihici. Nebunia în România e o problemă extraordinară care tot evoluează şi nimeni nu se ocupă de spitalele psihiatrice. Pe urmă am condamnaţii la moarte, toţi criminalii condamnaţi la moarte în regimul trecut. Şi am şi condamnaţi pe viaţă. Homosexuali asasini şi victime, altă carte. Se omoară pe capete între ei, homosexualii.

 

Oamenii legii sunt legaţi la mâini
Cum arată România infracţională din prezent?
Vraişte. Se întâmplă tot ce vrei şi ce nu vrei. Nu mai există ordine, disciplină, respect pentru poliţie. Acum e cultul banului. Cu banul faci orice. Înainte, nu existau clanuri infracţionale cum sunt acum. E nenorocire.

 

E şi vina poliţiei?
Păi, n-are ce să facă, e legată la mâini. N-are legi.

 

Nu am avut un alt specimen precum Râmaru
Conform statisticilor de anul trecut, portretul-robot al criminalului român arată aşa: 30-35 de ani, moldovean, beţiv; ucide cu cuţit sau topor. Spune ceva această statistică despre criminalii români?
Nu. Ăia o iau pe ulei, îşi pierd controlul şi gata.

 

Cine este cel mai odios criminal din România?
Sunt mulţi.

 

Râmaru…
Da. N-am mai avut asemenea specimen ca ăsta.

 

Vă mai sună colegi din poliţie?
Mă sună şi ne consultăm. Diana Sarca mă sună mereu. Era locţiitoare acolo. Ca femeie să vii la Omoruri e ceva deosebit. Ca în filmele americane pe care le vedem. În realitate, femeile sunt mai mult pe partea tehnică. Dar să fie investigator, rar.

 

Noi am exportat furtul din buzunare
Am exportat sau am importat metode infracţionale?
Am importat. La buzunare am exportat noi. În materie de spargeri de locuinţe, să vezi ce tehnică s-a adus! Spre exemplu, „ruptorul”; n-am văzut în viaţa noastră aşa ceva. Bagă la uşă pe unde intră cheia şi rupe yala în două. Au adus-o din Olanda. Nu există uşă pentru infractor. Ce am pus noi din lemn gros sau tablă pentru ei e nimic.

 

 

„Vorbeam cu nevastă-mea doar pe balcon. Băieţii care îmi înregistrau convorbirile erau în parcare la spital. Am găsit microfoane sub masă la bucătărie, în dormitor după dulap.”

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial