Claudiu Bleonţ: „În timpul verii, Centrul Vechi este un spectacol”

O discuţie cu actorul Claudiu Bleonţ se poate transforma lesne într-o sumă de aforisme desprinse din viaţa de zi cu zi. Interioritatea actorului, aflată în relaţie cu lumea, cu oraşul, poate fi dezvăluită fie şi măcar dacă se dă la o parte un colţ mic al cortinei.

Spectacolul dinapoia ei va merita întotdeauna efortul de a pune întrebări despre viaţă şi despre oraş şi de a te poziţiona într-un orizont de aşteptări rezonabil, pentru că actorul nu va dezamăgi niciodată.

Care sunt nostalgiile lui Claudiu Bleonţ cu privire la oraşul Bucureşti, la evoluţia, la devenirea lui?
Nu am nostalgii. Pot spune că am momente de neatenţie, de lipsă de vigilenţă, să trăiesc momentul prezent, dar momentul acela nu este legat de o amintire. Nu spun: mi-ar plăcea să fiu pe o anumită stradă şi într-un anumit context. Nu! Nu pot fi decât într-un singur loc, odată cu timpul. Deci faţă de Bucureşti nu am nostalgii. Atât ştiu, că Bucureştiul este un loc în permanentă schimbare şi transformare, în care sunt prins şi eu.

„Dacă spun că iubesc Bucureştiul, atunci el arată cum simt eu”
Mergi prin Centrul Vechi la o bere, la o pizza? Cum ţi se par locul, atmosfera, cum te simţi, de fapt, acolo?
Vara parcă e o piaţă de oameni. E ca un câmp cu flori, plin de flori, flori diverse. E un zumzet acolo, sunt muzici, sunt oameni, culori, haine, atitudini, gesturi, idei, stări. Trebuie să fiu sincer, ca omul de teatru: e un spectacol. Nu i se adaugă atributul bun sau rău, pentru că ar fi un clişeu. Ar însemna că eu am un termen de comparaţie. El e doar el. El e aşa. Dacă aş spune: totuşi, la Paris…

Şi totuşi, Parisul…
Dar ce are Parisul cu Bucureştiul? La Cernica, după ce treci de cimitir şi biserica veche, este un stejar de vreo 600 de ani. Am fost acolo cu soţia şi am luat o ghindă să văd dacă mai are putere germinativă. A avut! Deci au crescut doi stejărei… Îţi dai seama, 600 de ani şi ghinda din stejarul ăla încă face pui! Ei, cum aş putea să compar chestia asta cu floarea aia galbenă, păpădia? Dacă le-aş compara, în momentul ăla nu aş face decât să adaug tensiune.

Totuşi, sintagma „nu poţi compara Bucureştiul cu Parisul” are un alt sens decât cel pe care mi-l sugerezi acum.
Eu dacă spun că iubesc Bucureştiul, atunci el arată cum simt eu. Într-o secundă pot să întunec această iubire şi să spun: Bucureştiul e o curvă! O femeie vândută tuturor afaceriştilor, tuturor intereselor care au făcut ca oraşul ăsta să arate nu ştiu cum ş.a.m.d. Păi, iartă-mă, un joc al puterii, un joc al culorilor, este în toată istoria umană. Nu uita, Turnul Eiffel când a fost construit au zis că e o tâmpenie. Nişte şuruburi! Şi acum e un simbol.

„Bucureştiul poartă în el amprenta vibraţiilor spaţiului românesc”
Ce este, de fapt, acest oraş numit Bucureşti? Cum l-ai defini?

Bucureştiul este un oraş de provincie ca şi New Yorkul, ca şi Shanghaiul, ca şi Tokyo. Bucureştiul are un specific, care e un specific naţional – sigur, cu nuanţe, altceva e Iaşiul şi altceva sunt Clujul, Craiova sau Constanţa –, dar poartă în el amprenta acestor vibraţii ale spaţiului românesc.

Referindu-ne acum la ponderea Centrului Vechi în dezvoltarea oraşului, putem afirma că de acolo a început, practic, totul?
Da. Există, de fapt, ceva adânc ce va ieşi la iveală, ce va căpăta forma timpului pe care îl parcurgem, a noului care intră în viaţa noastră şi ne cere, ne impune să îl înţelegem, să-l acceptăm, să-l tolerăm, să-l câştigăm zilnic pentru a ne defini identitatea. Un oraş ca ăsta poate să fie stresant.

Şi nu simţi uneori nevoia să pleci din el, să te eliberezi?
Sunt câteva spaţii în România în care am găsit o concretă linişte, un mediu dintr-acela geografic şi uman care compunea spaţiul respectiv. Într-una din zilele când aveam eu senzaţia că Bucureştiul mă sufocă – pentru că eram eu sufocat de propriile mele trăiri şi atitudini –, aş fi vrut să fug acolo, în acel loc. O voce interioară mi-a spus: „De ce te-ai duce acolo?”. Am zis: „Pentru că acolo e linişte, acolo găsesc totul gata pus pe tavă!”.

„Suntem chemaţi să ne asumăm individualitatea”
Bucureştiul, ca Bucureştiul, dar cum vezi, concret, România?
România face pasul ăsta, să se înţeleagă şi să se acordeze, chiar ca în viaţa de familie, cu partenerul. Eşti chemat să-ţi asumi individualitatea, să nu-l transformi pe celălalt în siguranţă, în certitudini. De ce proiectăm asupra celuilalt asta, sau de ce când votăm suntem dezamăgiţi de voturi? Pentru că noi când votăm punem rezolvarea problemelor noastre pe X preşedinte sau pe X partid. Or, nu poate nimeni să-ţi rezolve armonizarea ta lăuntrică, decât tu însuţi! Nici mama, nici tata nu poate să facă asta. Tu ţipi şi mama îţi dă ţâţă! Ăsta este pragul pe care trebuie să-l depăşim. Dar mama nu mai poate fi de la un moment dat, iar atunci inventăm „taţi”, asta apropo de tătuca Stalin. Ne dedicăm unei cauze, dar, la un moment dat, cauza aia pare că se întoarce împotriva ta. Eşti pus în situaţia să te reaşezi şi spui: mă aşteptam de la tine, de la voi, de la Teatrul Naţional, de la România, să facă ceva pentru mine! Dar nu eu! Deci aici e joaca, şi asta este o chestie pe care o mărturiseşte orice spectacol de teatru.

„Mi-am găsit reduta cu teatrul pentru că nu am avut forţa, curajul de a mă deschide şi de a accepta o altă direcţie.” – Claudiu Bleonţ

„Cel mai greu exerciţiu al nostru este să fim liberi, cu toate că suntem născuţi şi suntem liberi.” – Claudiu Bleonţ

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial