Chris Simion: „Centrul Vechi nu are o identitate”

Un regizor care a reuşit să transforme teatrul din locurile neconvenţionale într-un trend bine primit de tinerii bucureşteni.  

Ce înseamnă pentru tine Centrul Istoric, cum îl simţi?
Vizual începe să arate a ceva. Deocamdată se caută. Nu are o identitate. Şi riscă să nu şi-o dobândească dacă fiecare face ce vrea în grădina lui. Acustic este o varză. Nu are rafinament, nu are stil. Deocamdată.

“Dragostea durează trei ani” se joacă de atât de mult timp încât parcă nu mai există nimeni care să nu o fi văzut. Cum vă împăcaţi cu noul spaţiu, dat fiind faptul că aţi jucat atâţia ani pe „Motoare”?
La Motoare/Lăptăria Enache era un spaţiu underground. La Muse este Glamour. Spaţiile nu au nicio legătură unul cu altul. Ne-am adaptat. Pentru spectatori este comod pentru că în loc de pernuţe stau pe scaune, există scena, deci vede toată lumea, e OK mai ales pentru spectacolul „Dragostea durează trei ani”, care este regizat
ca o petrecere de divorţ şi e gândit pe un astfel de spaţiu de club.

“Cadrul în care se joacă spectacolul este diferit, nu spectatorii”
Cine vine la piesele tale?
La spectacolele mele am bucuria să întâlnesc o plajă largă de spectatori. De la rochii elegante la blugi rupţi, de la persoane de vârsta a treia la adolescenţi, dar clar este că toţi sunt consumatori de cultură, de teatru. În niciun caz nu este un public de club. Este publicul pe care îl regăseşti şi într-o sală de teatru. Cadrul în care se joacă spectacolul este diferit, nu spectatorii.

 Proiecte în viitorul apropiat…
„Maitreyi”, după Mircea Eliade, „Hoţii de frumuseţe”, după Pascal Bruckner.

Cum merge  “Ce ne spunem când nu vorbim”?
Mai bine decât „Dragostea durează trei ani”. E full mereu, iar cartea a ajuns deja la al doilea tiraj. Îmi dau seama că oamenii au nevoie din ce în ce mai mult de simplitate, de sinceritate. Dacă eşti dispus să rişti. Atât ca artist, cât şi din postura de consumator.

„Idei avem multe, spaţiu nu avem”
Pe când un spaţiu D’AYA?
După 12 ani de existenţă… meritam, nu? Cel puţin dacă ne luăm după premiile luate, după turneele făcute, după participările în festivaluri, după actorii care joacă în producţiile noastre – atât cei cu experienţă, printre care-i amintesc pe Maia Morgenstern, Oana Pellea, Cristi Iacob, Ilinca Goia, Manuela Hărăbor… cât şi mulţi tineri talentaţi.

 Dacă aţi avea propriul spaţiu, ce aţi face cu el?
Am face ce facem şi acum, doar că am putea să producem mult mai multe spectacole, am putea să susţinem şi să promovăm teatrul independent la un alt nivel, am putea să devenim un teatru de proiect cu sediu, care să sprijine generaţiile care termină facultatea şi nu au ce să mai facă după deşi au talent, am putea să dăm ocazia unor actori mari, cu nume, să revină pe scenă… căci teste şi idei avem multe, spaţiu nu avem să lucrăm atât cât ne-am dori. Poate cu ocazia acestui interviu să apară cineva interesat.

,,La Motoare/Lăptaria Enache era un spaţiu underground. La Muse este Glamour.” – Chris Simion