Camil Roguski: Sunt pentru legalizarea prostituţiei

Lumea pierdută a Bucureştilor de altădată este reînviată, cu farmec şi nostalgie, într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului „Centrul Vechi” de cunoscutul arhitect Camil Roguski.

 

Domnule Roguski, care erau graniţele Bucureştiului de altădată, cel pe care dvs. l-aţi cunoscut?
Pe vremea mea, de exemplu, la Obor se termina oraşul. În partea cealaltă, spre nord, erau bălţile, dincolo de Palatul Cotroceni era ca la ţară şi, în sfârşit, pe unde este acum Parcul Carol se termina cu un fel de obor unde oamenii mâncau mici şi se distrau. Ăsta era tot Bucureştiul!

 

„Aveam cele mai tari maşini, dar şi cei mai mulţi săraci”
Care era atmosfera în acele vremuri, cum erau oamenii?
Ţin minte că atunci când am intrat la Facultatea de Arhitectură, în 1943, mai mult de jumătate din bucureşteni mergeau în picioarele goale. Analfabetismul era la modă. Era o diferenţă foarte mare între săraci şi bogaţi. Aveam cele mai frumoase maşini în Bucureşti, dar şi cei mai mulţi săraci.

 

 

 Unde era „viaţa adevărată” în Bucureştii acelui timp?
Viaţa noastră de Bucureşti nu era în centrul ăsta de acum. Mai mult era pe Calea Victoriei şi pe bulevardul Elisabeta. Acolo erau Cafe de la Paix şi Capşa. Ăsta era centrul. Oamenii erau îmbrăcaţi, ca pe vremuri, în jachetă, chiar cu joben am văzut. Lumea venea duminica şi se plimba în zona aia. Restul se duceau la Obor.

 

 

 

Bucureştiul a avut un sergent de circulaţie surdomut
Plimbatul era una dintre plăcerile obişnuite ale bucureştenilor?
Sigur că da. Şi evoluţia asta a plimbatului a fost foarte curioasă. De exemplu, în timpul războiului, când funcţiona disciplina militară a lui Antonescu, se hotărâse ca pe bulevardul Elisabeta nu numai circulaţia automobilelor să fie dirijată, ci şi a pietonilor. Şi atunci, de la Capşa spre Cişmigiu puteai să circuli numai pe partea dreaptă a trotuarului. Treceai strada pe unde este Palatul Primăriei şi te întorceai pe partea cealaltă.

 

Spuneţi-ne dacă aţi văzut ceva ieşit din comun în acea perioadă, ceva care atrăgea atenţia în mod deosebit.
Din istoria asta nescrisă a Bucureştilor îl ţin minte pe sergentul de circulaţie surdomut care era la intersecţia Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta. Săracul, pentru că era surdomut, avea un băţ pe care-l mişca şi dirija circulaţia dreapta-stânga. Era interesant că el, ca să poată fi înţeles, făcea teatru, jongla.

 

Moda Malagamba, stârpită cu ajutorul… hoţilor
Care este istoria faimoasei mode Malagamba?
Malagamba era un baterist vestit care dădea spectacole la Teatrul de Estradă. Purta o haină bărbătească lungă, avea o chică mare, nişte pantaloni scurţi, ciorapi albi şi, ceea ce era distractiv, o pereche de pantofi cu un toc foarte gros, de vreo cinci centimetri.

 

Este adevărat că regimul de atunci a considerat indecentă moda lansată de Malagamba?
Păi, de pildă, fetele purtau o minifustă, aproape inexistentă. Pentru că era război şi soldaţii români mureau pe front, Antonescu a interzis astfel de manifestări indecente. Atunci autorităţile au dat drumul în holurile cinematografelor unor hoţi scoşi din puşcărie cărora li se dăduseră maşini de tuns. Pe care îi vedeau cu chică le făceau o cruce în cap, iar fetelor le rupeau elasticul de la fustă, de rămâneau cu fundul gol.

 

 

 

”Taxa la curve era de un pol”
Apropo de moralitate, cum era viaţa de noapte a Bucureştilor?
Erau distracţii, prostituate etc.?
Pe vremea aia erau case de raport pentru toţi banii. Cea mai formidabilă şi cel mai renumit loc era la Crucea de Piatră. Ţin minte că taxa era de un pol. În general, acolo erau fete de la ţară, fără experienţă. Mai erau şi alte case renumite, precum „Casa Nova”, unde era o ţaţă care îţi prezenta fetele, sau „La Ionescu Legionaru’”, căreia îi spunea aşa pentru că avea gardul vopsit verde. Astea erau undeva pe Văcăreşti, în apropiere de intersecţia cu Dudeşti.

 

 

Dar prin centru nu erau astfel de case?
Mai erau şi prin oraş. Era în Piaţa Rosetti, de exemplu, una care se numea „La Prejbeanca”. Când s-a hotărât desfiinţarea prostituţiei, casele au fost date anumitor cercuri. Asta a fost dată unei asociaţii de avocaţi. Se zicea că uite, justă situaţia, o casă de avocaţi într-o fostă casă de raport.

 

 

Nu exista pericol de îmbolnăvire cu boli venerice?
Păi atunci toate curvele erau obligate să aibă cărţulie. În fiecare săptămână erau obligate să se ducă la doctor. Dacă vreuna nu se ducea, venea poliţaiul şi o bătea de o înnebunea. Asta era amenda: o bătea de-i făcea fundul roşu şi nu mai avea aia curajul să „lucreze” fără să fie avizată de doctor. Oricum, eu consider că treaba cu prostituatele era mult mai logică. Astăzi este prostituţie peste tot şi boli la fel, peste tot. Iar pentru că oamenii nu au unde, a crescut îngrozitor rata violurilor. Eu sunt pentru legalizarea prostituţiei.

 

În Bucureşti se practica băutul „la burtă”
Aţi fost vreodată la restaurantul „La Iordache”, pe Covaci?
Da, am fost. Era o cârciumă, nimic altceva. Îşi trăgea faima de la calitatea vinului şi a mâncărurilor servite. În Bucureşti toate cârciumile se distingeau în general prin valoarea vinului. Mai era în Bucureşti, mai la mahala, e adevărat, obiceiul băutului „la burtă”. Ce însemna asta? Plăteai o taxă când intrai şi puteai să bei cât rezistai. Vinul însă era aşa de tare că nu puteai să bei mult şi niciodată nu puteai să depăşeşti taxa de intrare. Dacă nu mă înşel, şi la Iordache la început s-a băut „la burtă”.

 

„Chestia asta cu terasele în Centrul Vechi este o modă. O să fie câţiva ani până când lumea o să înceapă să se sature şi o să se ducă în altă parte. Atunci, volens-nolens, totul o să se schimbe.”  – Camil Roguski  

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial