Artanu’: Comuniştii voiau să fiu informator în Club A

Solist al celebrei formaţii Timpuri Noi, actualmente al trupei Partizan, Dan Artan este o legendă vie pentru toţi împătimiţii rockului românesc. Dincolo de toate astea, Artanu’, aşa cum este cunoscut de toată lumea, este un pionier al fenomenului „Club A”.

 

Cum aţi creat conceptul Timpuri Noi?
A fost o formaţie de la început mai mult artistică decât, să spunem aşa, de galantar. Ideea asta de Timpuri Noi a evoluat prin viziunea lui Marian Ionescu. Se întâmpla în 1982, când formaţia era format din mine, Răzvan şi Dan… mai erau şi alţii care s-au perindat, dar s-au succedat foarte rapid la bass.  Ce s-a putut, aia a ieşit! Ce-am vrut noi să facem, aia a ieşit! Ce-om fi vrut? Nici nu ştiu ce-am vrut!

 

Era formaţia dumneavoastră o altă alternativă?
Pe de o parte, era oferta mainstream, cu un enorm de mare succes, şi pe de altă parte era numai o singură formaţie, să spunem, care începând din `82 şi având coerenţă, consecvenţă, pe parcursul anilor, s-a numit Timpuri Noi. Şi-a şi propus să fie rock alternativ, dar a şi reprezentat o alternativă, pur şi simplu, faţă de toată cealaltă mişcare foarte comercială.  Ca să zic pe şleau, formaţia Timpuri Noi în octombrie 1982 s-a constituit ca o reacţie împotriva Irisului! Păi, Iris, în 1982, chiar şi nouă ne plăcea! Numai că dacă voiam şi noi să facem ceva, atunci nu puteam să facem ce făcea Iris, chiar dacă mergeai la sigur făcând ce făcea Iris. Iris e Iris, tot respectul, mare iubire şi în continuare, uite-i! Vrei, nu vrei, poţi, nu poţi, trebuie să ai respect!

 

Club A era singurul club care sfida comunismul
Ce se întâmpla în Club A?
Eu cred că era singurul club, pentru că dacă îi zici club te gândeşti că are un orar mai lung, către noaptea târziu, are un program coerent şi consecvent, aşa ce vrea el să facă şi cum vrea el să se individualizeze, adică fiind un club studenţesc avea zile tematice – şi avea seara de arhitectură, avea seara de teatru, seara de cenaclu literar –, dar către sfârşitul săptămânii sigur că devenea mai zgomotos. Finalul era cu discotecă, dar deseori erau şi concerte de rock’n’roll.
Prin ce se deosebea?
Lumea putea să stea până dincolo de ora 10 sau 11 cât ar fi putut să stea în orice alt loc, dar îl scotea în evidenţă aerul lui libertin, de a avea curajul ca acolo să fie promovate idei, să le spunem aşa, îndrăzneţe.

 

Trebuia să îşi “toarne” colegii
Era un loc monitorizat intens de comunişti?
Pe de altă parte cred că era şi un aparat de măsură, un vorbimetru sau un ascultometru în clubul ăla, adică, şi eu am fost invitat să fiu, să spunem aşa, informatory când cântam în Club A. Mai curând era vorba despre a lăsa un loc în care lumea să aibă curajul să spună, ca să se ştie exact cam ce se spune, cam care ar fi, să spunem aşa, temperatura, climatul. Oricum, Club A avea urechi, să spunem…

 

Ce trebuia să faceţi?
Eu am fost momit, mi s-au propus nişte avantaje, dar ar fi trebuit să spun ce mai zic colegii mei de formaţie, ce mai zic prietenii mei, ce mai zicea prietena mea, care era de acolo din clubul Arhitecturii. Asta m-a oprit, pentru că altfel avantajele erau destul de consistente, adică orice ai fi făcut în continuare tot parcursul vieţii ar fi fost uşurat. Cu un pic de efort şi cu puţină, să spunem aşa, seriozitate din partea mea, aş fi avut o traiectorie foarte luminoasă.

 

Dar nu v-a încântat…
Păi, nu că nu m-a încântat. Practic, mi-a fost frică, ca să fiu cinstit. Mi-a fost frică să încep cu dintr-astea. În afară de aspectul moral şi etic, care este înfiorător, dar peste care, cine ştie, un om cum trece, în condiţii extreme.

 

Club A, susţinut de oameni influenţi

Cum a rezistat pe vremea Ceauşeştilor?
A avut şi norocul de a fi sprijinit de oameni foarte influenţi. Nu mai încep cu nume, dar el nici nu ar fi existat dacă nu ar fi fost susţinut, dacă n-ar fi avut pile, deci, paradoxal, adică poţi menţine un climat atât de curajos într-un club, într-un spaţiu atât de clar prin pile, îţi dai seama! E puţin bizar, nu?

 

Cum era publicul din Club A în anii 90?
Asta este simplu, pentru că în primul rând era triat de numele Club A, adică al Arhitecturii, şi atunci cam se umplea cu studenţii arhitecţi sau cu profesori, mă rog, cadrele didactice şi cu studenţii de acolo. Aveau o aură nemaipomenită, ca fiind singurul loc care putea oferi aşa ceva, adică libertate de exprimare, şi un play-list special.

 

Cum sunt acum oamenii, publicul din Club A?

Ceva din vechea Troie, să zicem, a rămas. Adică genul de persoane pe care le vedeai în anii `80, cam ăştia sunt şi acum, numai că ăştia nu mai sunt numai aici, ei au cu totul şi cu totul alte posibilităţi. Oamenii care vin în Club A cred eu că nu sunt, după cum îi văd, pentru că se vede după haine, după faţă, deci nu cred eu că ăştia sunt o dată în Club A, o dată în Bamboo sau în altă parte.

 

Tanţa, Luca şi Adeline – cerute şi în prezent
Oamenii vă mai cer melodii de la Timpuri Noi, deşi acum cântaţi cu Partizan?
De la Timpuri Noi din anii `90? Da. Melodiile din anii `90 nu mai trebuie chiar atât de mult promovate pentru că ele au fost hiperpromovate. Cine nu ştie din ţara asta de melodia Tanţa sau Luca sau Adeline? Este momentul să avem chiar aşa un album, adică Timpuri Noi anii `80.

 

,,În anii `84-`87 am avut sala de repetiţii în Club A, pentru că şi cele mai multe spectacole tot acolo le aveam. (…) Club A este un loc magic. Acum, când intru acolo, simt că este o întoarcere în timp.” – Artanu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial