„Centrul Vechi a aparţinut şi aparţine spiritului oriental”

A hoinărit, încă de copil, pe strada Franceză, şi-a dat întâlniri “sentimentale” la pridvorul Bisericii Stavropoleus şi l-au prins deseori zorile la masă cu scriitorii, în Carul cu Bere. Şi sunt doar câteva dintre aspectele care îl determină pe Răzvan Theodorescu să se simtă un “crai de Centru Vechi”.

 

Cu ce povestire aţi începe o conversaţie despre Centrul Istoric al Capitalei?
Vă mărturisesc că am prins anii ’67-’68 când am fost, absolut neoficial, ca tânăr cercetător, consultantul unui grup de arhitecţi care lucrau la restaurarea Hanului Manuc şi a zonei Hanului cu Tei. Hanul lui Manuc făcut de Constantin Joja a fost o reuşită a restaurării româneşti. Vedeam deja în acel moment cum se creiona un Centru Vechi care să devină ceea ce se numea la Paris zona Marais. Marais era un spaţiu neglijat, uitat în centrul Parisului medieval, care a devenit zona cea mai căutată… cu chiriile cele mai scumpe şi cu localurile cele mai sofisticate. Aşa credeam că va fi şi la noi, mai ales că eram în epoca mandatarilor, care aveau restaurante proprii.

 

Cum era acest loc acum 50 de ani?
Centrul Vechi a aparţinut şi aparţine mult spiritului oriental. Istoriceşte, aici erau locuri în care veneau lipscanii, unde erau şi taverne orientale, restaurante occidentale, unde au apărut mititeii şi grădinile de vară. Era un amalgam frumos din secolele XVIII-XIX. Era un amestec cultural care avea o foarte mare originalitate. Oamenii care veneau în Centrul Vechi erau din toate catogoriile: la faimosul Iordache veneau scriitori renumiţi care aveau mesele lor şi oameni politici mai populişti, care nu mergeau la Capşa. Nici Carul cu Bere nu era departe, fiind locul unde venea o altă teapă de scriitori, era lumea lui Mateiu Caragiale, era zona celor care erau „Craii de Curte Veche”.

 

Ce vă leagă de această zonă?
Mi-ar lua ani să vorbesc despre asta. La Carul cu Bere, în studenţie, îmi dădeam întâlnire cu diverşi colegi, la miezul nopţii, să mâncăm. Un alt loc care mi-a fost foarte drag pentru că acolo aveam întâlniri sentimentale era pridvorul de la Stavropoleus, despre care am scris una dintre primele cărticele. Zona aceasta îmi plăcea atât pentru amestecul deosebit, cât şi din pasiunea pentru arhitecturile minunate. Aveam cafeneaua mea preferată şi crâşma ieftină în care mergeam de cinci ori pe săptămână.

 

Centrul Istoric, de la extaz… la agonia ceauşistă
Cum au decurs schimbările după 1970?
În 1971, după  faimoasele „Teze de la Mangalia”, toată această deschidere spre frumos s-a încheiat şi centrul de aici a fost abandonat. Veneam întotdeauna în această zonă pentru că mă interesa evoluţia clădirilor care, de fapt, era o involuţie a lor pentru că tot mai mulţi locuitori erau oameni de condiţie mai mult decât modestă. Faţa Centrului Vechi s-a schimbat dramatic în anii ’80. După aceea, începând cu epoca construcţiilor din Centrul Civic, care era foarte aproape de acest loc, am asistat la dărâmarea Spitalului Brâncovenesc, a halelor şi, după cum probabil ştiţi, am fost atunci singurul care a protestat faţă de operaţiunile de demolare. Erau teribile şi fără niciun rezultat. Mă plimbam adesea prin zonă şi asistam la crearea unui nou Bucureşti ceauşist care încorseta un Centru Vechi decăzut şi ţiganizat.

 

Ce s-a schimbat acum?
Acum se întâmplă lucruri pozitive. Sper să nu se restaureze doar faţadele şi să rămâna mizeria teribilă din spatele lor. Sunt lucruri care se pot face, însă este greu să scoţi de aici oamenii care parazitează locul. Există posibilitatea ca şi Centrul Vechi să ajungă într-o bună zi cel mai frumos loc al Bucureştiului. Eu cred că în al doilea său mandat, Sorin Oprescu va face din Centrul Vechi un Marais. Deja s-au făcut lucruri bune aici.

 

Există şi o parte sumbră?
Am scepticismele mele că acolo unde sunt platformele de sticlă se vor umple de sticle de băutură şi de seminţe. Este la fel ca la Istanbul, unde ruinele sunt pline de cutii de suc. Cât despre cultură, la noi există spiritul abandonului pe care noi, românii, îl iubim la nebunie. Noi abandonăm monumentele şi le descriem apoi cu voluptate plângând pe umerii trecutului.

 

Cum caracterizaţi tineretul care frecventează astăzi aceste locuri?
Tinerii nu au de unde să ştie partea culturală a Centrului Vechi. Dacă se pune o inscripţie pe care să se scrie doar că aici, la Banca Naţională, a lucrat Carada, vă spun că nimeni nu ştie cine a fost şi ce a făcut.

 

„Veneam aici, în centru, la un restaurant care se numea Mureşul, cel mai ieftin împinge tava” - Răzvan Theodorescu

 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial