Povestea „Omuleţului” de la Curtea Voievozilor

Istoriile Centrului Vechi – cele neştiute, nescrise, păstrate doar în amintirile celor care le-au trăit – sunt dintre cele mai diverse şi aduc cu ele farmecul unor vremuri care, deşi sunt de dată aproximativ recentă, par apuse pentru totdeauna.

Născut şi crescut în imediata apropiere a Curţii Domneşti, George Icleanu scoate la suprafaţă poveşti marginale despre băieţi deştepţi, şmecheri de cartier sau bişniţari, poveşti care altfel s-ar fi pierdut, ca atâtea altele, luate de tăvălugul nemilos al timpului care trece necontenit.

Istoria străzii Covaci este definitiv marcată de celebrul, în epocă, restaurant „La Iordache”, loc unde, potrivit contemporanilor acelor vremuri, s-au gătit pentru prima dată bine-cunoscuţii şi gustoşii mititei. Azi, ecourile istoriei reverberează încă pe această populară stradă, al cărei nume îşi găseşte etimologia în cuvântul slav „kovaci”, care înseamnă „fierar”. Conform denumirilor străzilor din împrejurimi, şi Covaci are legătură cu îndeletnicirea preponderentă a meseriaşilor de odinioară, care îşi făceau veacul în acest loc. Asta chiar dacă la numărul 10 a fost cândva sediul unuia dintre cele mai cunoscute magazine de blănuri. „Pe Covaci nr. 10 erau blănari. La subsol aveau tăbăcăria. Aveau un lift cu ajutorul căruia urcau pieile sus, unde aveau atelierele. Aici a fost unul dintre cele mai bune magazine din Europa. În prezent este cea mai bine întreţinută clădire de pe stradă”, ne-a spus „vecinul” George Icleanu, unul dintre cei mai vechi locatari ai Centrului Vechi, zis şi „Omuleţul”.

„Nu cred că Mircea Cărtărescu a luat ţeapă pe Covaci”

Altădată, magazinele de pe Covaci aveau aproape exclusiv specific de consignaţie. Se găseau mărfuri prohibite în alte magazine, iar în jurul lor s-au dezvoltat tot felul de afaceri „la negru”, cunoscuta „bişniţă”. Acest tip de „business” a cunoscut o extraordinară înflorire odată cu dispariţia din comerţ a majorităţii produselor de larg consum, de la îmbrăcăminte la modă până la săpunuri sau ţigări. De aici şi istorii cu „ţepe” celebre, evocate, spre exemplu, de scriitorul Mircea Cărtărescu în ultima lui carte, „Ochiul căprui al dragostei noastre”. „Nu cred că Mircea Cărtărescu a luat ţeapă cu jumătatea aia de blugi. Eu cred că mulţi povestesc doar din ce au auzit. Pe aici, pe Covaci, nu prea se trăgeau ţepe, pentru că bişniţarii îi goneau pe ţepari. Nu îi suportau pe ţepari, pentru că le strica lor treaba şi nu mai venea lumea. Ei aveau treaba lor, făceau doar bişniţă. Şi de ce făceau bişniţă aici, pe Covaci? Pentru că erau consignaţiile, şi aici se mai găseau lucruri aduse de lume, muncitori care lucrau în Siria, în Irak sau Libia”, îşi continuă istorisirea domnul George.

ICL Universal, un bişniţar cu acte în regulă

Mecanismul desfacerii mărfurilor aduse din străinătate în consignaţiile de pe Covaci funcţiona cu aprobarea statului. În „Curtea Voievozilor”, local deţinut de domnul George, era odinioară locul unde erau recepţionate mărfurile. „Aici, în curte, era biroul de primiri. Aici era şi casieria. Muncitorii din străinătate trimiteau pachete celor de acasă. Ei veneau aici şi le depuneau, pentru că nu stăteau să le vândă din uşă în uşă. Poate că vindeau şi aşa, dar când aveau, să zicem, 10 pulovere şi 20 de perechi de pantaloni, le aduceau aici. Afacerea era legală, era derulată de ICL Universal, care avea peste 300 de magazine în tot Bucureştiul. Nu erau numai consignaţii, ci şi papetărie, electronice, încălţăminte etc. Era împrăştiat în tot Bucureştiul. Aici, pe Covaci, erau toate numai de consignaţie”, a continuat George Icleanu.

„Marfa se lua şi din consignaţii, că aveau blat cu vânzătorul”

Când venea vorba despre procurarea mărfii, ingeniozitatea bişniţarilor nu avea limite. „Cei care vindeau ţigări, blugi, pulovere, geci de piele – că şi alea se căutau tot la bişniţari – aveau relaţii pe la shopuri. Făceau rost de dolari, după care se duceau şi cumpărau marfă. «Vaporenii» nu prea veneau să-şi lase marfa aici. Se duceau băieţii de aici la Constanţa şi cumpărau de la ei, pentru că acolo le luau mai ieftin. Marfă se mai lua şi din consignaţii, că aveau blatul cu vânzătorul. Pe urmă, aici în zonă erau două cămine de studenţi. Pe Gabroveni nr. 2 era plin de străini de toate naţiile. Ăia aduceau marfă şi o dădeau la bişniţari. În plus, mai luau de pe la ambasade, de la femeile de serviciu sau de pe la consilieri. Te duceai, luai câte 10 cartuşe de ţigări şi îţi făceai treaba. Erau şi metode ca să nu te prindă. Erau bidoanele cu care se căra gaz: se tăiau, se băgau ţigările în ele, iar pe urmă se punea ceva deasupra. Sau cu ajutorul unui cărucior de copii: sub copil puneau şapte opt cartuşe de ţigări, blugi sau ce aveau”, îşi aminteşte domnul George.

„Miliţienii nu cunoşteau viaţa cum o cunoştea un băiat de pe stradă”

Toate aceste faţete ale comerţului la negru în socialism aveau şi părţile lor ceva mai neplăcute. „Raziile nu erau prea dese, dar se făceau. De ce? Pentru că printre băieţii de aici din cartier mai veneau şi criminali, spărgători etc. Cu bişniţarii nu prea aveau nimic, pentru că bişniţarul îi dădea în primire pe ăia. Miliţianul îl chema pe bişniţar şi îi spunea: «Vezi că s-a spart o casă! L-au omorât pe om şi au furat!» Se ştia ce au furat şi dacă venea cineva să vândă îl prindeau. Cam ăsta era mecanismul. Deci bişniţarii erau mai degrabă lăsaţi în pace, pentru că îi ajutau pe miliţieni. Un miliţian, cât ar fi fost el de bun, nu ştia unde e un criminal sau un tâlhar. Nu cunoştea viaţa aşa cum o cunoştea un băiat de pe stradă”, istoriseşte George Icleanu.

„Când se făcea razie, toată lumea era legitimată”

Cu toate acestea, în momentul când se efectuau celebrele razii, nimeni nu scăpa necontrolat. „Când se făcea razie era legitimată toată lumea, nu conta că erai bişniţar sau nu. Dar toată lumea ştia din timp. În momentul în care se declanşa razia, se închideau străzile Şelari, Gabroveni, pe urmă aici la Cafeneaua Veche, dar cine era bişniţar ştia pe unde să plece. Se duceau în restaurant, se aşezau la masă şi comandau mâncare şi băutură. Alţii intrau în case, la mine sau pe la alţii, că ne cunoşteam. Deci pur şi simplu raziile nu se făceau pentru ei. Îi luau pe ăştia care veneau din afara zonei, cum s-ar spune. Mai veneau unii cu marfă de pe la Timişoara şi ăia cădeau în plasă”, spune domnul Icleanu.

„Mă duceam cu sorcova în Cafeneaua Veche”

Pentru un copil, Centrul Vechi de odinioară era o sursă inepuizabilă de aventură, dar şi plină de oportunităţi pentru a face bani de buzunar. „Eu locuiesc aici de 50 de ani, de când m-am născut. Îmi aduc aminte că mă duceam cu sorcova în Cafeneaua Veche, unde erau numai şmecheri, şi câştigam bani frumoşi. Îmi dădeau câte 25 de lei să mă duc să le iau câte o sticlă de vin. Costa 20 de lei, deci îmi rămâneau cinci lei la o sticlă. Făceam bani foarte mulţi. Pe urmă, când ne jucam prin împrejurimi, pe la Curtea Domnească, noi, copiii, am găsit tot felul de vase ciobite, porţelanuri, undeva în spate, unde era o groapă şi unde intram ca să explorăm. Cei de la muzeu ne-au dat gumă de mestecat şi ciocolată cu rom când le-am dat vasele alea”, spune, zâmbind, interlocutorul nostru.

„Dacă voiam ceva dulce, mă duceam în Hala Unirii”

Vremurile copilăriei din Centrul Vechi sunt evocate în continuare cu nostalgie de George Icleanu. „Când eram copil, mergeam prin Hala Unirii, aia pe care au demolat-o. Acolo s-a filmat «Cu mâinile curate», al lui Sergiu Nicolaescu. Mă trimitea mama să iau orez, zahăr sau ce aveam nevoie, intram, luam o pungă dintr-aia cu turtă dulce şi până ieşeam pe partea cealaltă o mâncam şi plăteam doar ce aveam în coş. Dacă voiam ceva dulce, mă duceam în hală. La ţărani nu prea mă duceam. Noi aveam o femeie care ne aducea brânză, smântână sau lapte. Era ca un fel de abonament, venea marţea, vinerea ori sâmbăta dimineaţa. Ne mai aducea câte o găină dintr-aia de ţară pe care o tăia tata şi o băga cu totul în oală la fiert, după care îi smulgea penele.”

„Nicu Constantin a locuit deasupra berăriei mele”

De-a lungul timpului, mai multe personalităţi artistice au locuit în Centrul Vechi, unele dintre ele fiind clienţi obişnuiţi ai restaurantelor din zonă. „Era restaurantul «Argeşiu», unde se duceau Nicu Constantin şi Puiu Călinescu împreună cu tata şi cu unchiul meu. Mama mă trimitea mereu ca să văd dacă tata e acolo. Mă duceam şi Puiu Călinescu îmi dădea 25 de lei ca să-i spun mamei că nu e acolo. Mama ştia că nu puteam să mint. Îi ziceam că nu e acolo, dar nu mă credea şi mă lua de mână şi mergeam împreună după tata. Nicu Constantin a locuit desupra berăriei mele. Puiu Călinescu a stat la etajul 3, pe Brătianu nr. 44. Aici am avut cântăreţi de muzică populară, cântăreţi de operă, numai lume bună. Stela Popescu a fost deputat de stradă”, ne povesteşte el cu nostalgie.

„La cutremur am fost să văd blocul unde a locuit Toma Caragiu”

Un moment dificil pentru locuitorii Centrului Vechi a fost cutremurul din 4 martie 1977. „Când a început cutremurul, tata ne-a spus că trec avioane englezeşti, să nu ne speriem. Era un film bulgăresc la televizor, «Dulce şi amar». Pe urmă şi-a dat şi el seama că este cutremur, dar a fost calm. Ne-a luat pe toţi din casă, frumos, şi ne-a dus în parcare, la Hanul lui Manuc. Aveam un prieten foarte bun care stătea deasupra blocului care a avut la parter restaurantul «Sheriff’s». Am zis să mă duc să văd ce e cu el, că toată lumea spunea că a căzut blocul. Dar nu a căzut acolo, ci a căzut ăla unde a locuit Toma Caragiu, unde a fost barul Continental. Prietenul meu nu era acasă, nu l-am găsit. A căzut şi o casă pe Şelari, chiar unde este terenul viran”, povesteşte George Icleanu.

„Şi noi beam, ne îmbătam, dar nu făceam sex pe stradă”

Transformarea Centrului Vechi este benefică pentru afaceri, dar mai puţin avantajoasă pentru locatarii din zonă. „Tot ce s-a făcut în Centrul Istoric a fost, practic, numai pentru tineret. Eu m-aş bucura dacă ar veni şi oameni mai în vârstă, cu copii mici etc. Vin destul de rar însă, sâmbăta sau duminica  dimineaţa, dar după prânz nu-i mai vezi. Schimbarea din Centrul Vechi o văd cu ochi buni pentru că am afacerea aici, dar, în rest, locatarilor nu prea le este bine. Din păcate, tineretul din ziua de azi a luat din democraţie ce e mai rău, mai urât. Şi noi beam, ne îmbătam, făceam ceaiuri, că noi aşa le spuneam, dar nu făceam sex pe stradă. Ăştia fac sex pe stradă, la şapte dimineaţa ies din cârciumă şi fac treaba asta. Nu se poate aşa ceva! Păi pe vremea mea trebuia să lupt două săptămâni ca să sărut o fată”, a încheiat domnul Icleanu.

„Am fost întotdeauna mai înţepat, niciodată nu îmi era frică de nimic. Prietenii îmi spuneau «Omuleţul», pentru că eram mic de statură.” – George Icleanu

„Aici, în Centrul Vechi, vine numai tineret, adică ăia care se duceau în Romană sau pe Dorobanţi.” – George Icleanu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial