Zaiafet şi tragedie în casa Văcărescu-Bellu-Prager

Îndemnul testamentaro-poetic „Urmaşilor mei Văcăreşti” a trecut proba timpului, însă nu acelaşi lucru se poate spune despre cunoaşterea vieţii tumultuoase a lui Ienăchiţă Văcărescu şi a locului de care s-a legat viaţa sa o jumătate de secol. Casele de pe Podul Mogoşoaiei unde bardul cu sânge domnesc s-a desfătat în adevărate chiolhanuri trag după ele nu numai istorii de budoar, ci şi poveşti sângeroase de pe vremea arnăuţilor lui Tudor Vladimirescu.

 

Încă de la Podul Operetei, Calea Victoriei are o salbă de clădiri cu importante repere istorice. Pe partea dreaptă se află edificiile ridicate după proiectele celebrului arhitect Petre Antonescu, palatele societăţilor de asigurare „Agricola-Fonciera” şi „Adriatica”. În continuare, pe dreapta, în capătul străzii Franceze, este fostul Palat al Poştelor, creaţie a arhitectului Alexandru Săvulescu. Pe partea stângă, după blocul cu coloane, se află un rând de case care se termină în vecinătatea Palatului CEC cu fostul palat al Societăţii „Agricola”, cunoscut şi ca blocul Prager. În aceste case a locuit, mai mult de o jumătate de secol, poetul, istoricul şi filologul Ienăchiţă Văcărescu.

 

Nimfe, baiadere şi… versuri duioase
Urmaşul Văcăreştilor are o tinereţe tumultuoasă: la 23 de ani, tatăl său, marele spătar Ştefan Văcărescu, este otrăvit de bucătarul lui Vodă Racoviţă. Ienăchiţă „fuge la Constantinopol să ceară dreptate”, însă, între timp, „vodă moare de beţie”. Reîntors în ţară, fuge din nou, la scurt timp, de data asta la Braşov, de teama „potopului rusesc”. După alte şi alte aventuri, printre care este de semnalat o vizită la Viena, unde este primit în audienţă la împărat, Ienăchiţă se retrage, în sfârşit, în casele sale de pe Podul Mogoşoaiei, unde scrie versuri duioase, elaborează o gramatică românească şi, nota bene, organizează petreceri la care participă „o mulţime de fete tinere şi gingaşe, nimfe şi baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veşminte”.

 

Arnăuţii lui Bimbaşa Sava, ucişi cu sânge rece
La aproximativ 20 de ani de la moartea lui Ienăchiţă Văcărescu (survenită în 1797), soţia sa, Ecaterina Caragea, îi vinde casele logofătului Ştefan Bellu, în 1818. Trei ani mai târziu, acest loc va fi martorul unei teribile tragedii. În septembrie 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înăbuşirea revoluţiei, „Bimbaşa Sava şi ceilalţi căpitani de arnăuţi, care se alipiseră mişcării”, i-au trimis, de la Câmpulung, comandantului oştilor turceşti, Gingir Efendi Chehaia Bey, o scrisoare de supunere. Acesta le promite că-i iartă şi le spune să vină la Bucureşti „ca să-şi facă supunerea”. Bimbaşa Sava şi cortegiul lui au sosit la fostele case ale lui Ienăchiţă Văcărescu prin Uliţa Işlicarilor (azi, strada Franceză). Din ambuscada care a urmat (primul ucis a fost însuşi Bimbaşa) a scăpat un singur arnăut, care s-a refugiat de teama răzbunării turcilor, tocmai la Braşov.

 

…şi a venit istoria cu tăvălugul ei
Fugit din cauza „zaverei” în acelaşi oraş unde îşi găsise scăparea arnăutul lui Bimbaşa Sava, proprietarul caselor, Ştefan Bellu, se întoarce la Bucureşti, unde trăieşte în tihnă până la moarte, în 1833. Conform spuselor lui George Potra, imobilele nu au fost moştenite de fiul cel mic al lui Ştefan Bellu, Alexandru, ci rămân în proprietatea lui Dumitru Bellu. În 1848, conform unor mărturii ale vremii, în casele lui Dumitru Bellu este instalată Poşta Austriacă, serviciu care a funcţionat până în 1859. Ulterior, „baronul Dumitru Bellu îşi preface casa şi, conform autorizaţiei date, este obligat să-şi retragă proprietatea în raport cu noua aliniere hotărâtă de Primăria oraşului” (cf. George Potra).

 

Urmaşilor mei… Bellu şi Prager
Baronul Dumitru Bellu moare pe 15 decembrie 1863 şi, neavând moştenitori, îi lasă casele nepotului său, Barbu Bellu, care era al doilea fiu al lui Alexandru Bellu. În 1880, la 21 de ani de la prefacerea casei, Barbu Bellu a făcut o cerere la consiliul comunal, prin care a solicitat autorizaţie pentru repararea casei din Calea Victoriei. Primăria a acceptat cu condiţia „să o repare pe acelaşi plan de aliniere”. În 1887, casele se aflau în proprietatea negustorului de blănuri Sigmund Prager, care îşi începuse afacerile în Bucureşti încă din 1854. Pe la începutul secolului al XX-lea, aici a funcţionat magazinul Sora.

 

„Ospeţele se întind toată noaptea; din pivniţă suie mereu prăfuitele sticle cu Drăgăşani şi Dealul Mare; ca un nor gros se aşează fumul ciubucelor şi narhilelelor.” – Gheorghe Crutzescu

 

Surse:
Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
Foto: „Calea Victoriei, Bucureştiul interbelic”, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2006

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial