Un leu, valoros cât un Ateneu

Nimeni nu-şi poate închipui în ziua de azi că la ridicarea Ateneului Român au fost voci care au criticat ideea construirii acestui edificiu „la marginea oraşului” sau că lucrările erau gata să fie întrerupte din cauza marilor probleme financiare. Ajutorul a venit de la guvern, dar şi de la cetăţenii simpli care au răspuns chemării lui Constantin Exarcu şi a prietenilor lui, adică a lansatorilor celebrei campanii „daţi un leu pentru Ateneu”.

 

Povestea Ateneului Român nu poate începe fără a aminti, măcar pasager, istoria locului unde avea să se ridice poate unul dintre cele mai frumoase edificii ale Bucureştilor. Mărturiile merg până undeva la mijlocul secolului al XVIII-lea, când acestei porţiuni de teren, aflată la marginea oraşului, i se spunea „livada Văcăreascăi”, datorită faptului că fata logofătului Constantin Văcărescu, Ilinca, „o adusese în zestre soţului ei, Mihail Cantacuzino”. La 1764, după moartea soţiei sale, Mihai Cantacuzino s-a hotărât să ridice aici o biserică. Nevoit să emigreze în Rusia în 1776, din cauza atitudinii sale proruse, Mihail Cantacuzino a lăsat lăcaşul de cult şi terenurile dimprejur Episcopiei Râmnicului.

 

O biserică şi o… şcoală românească
Înainte de plecarea definitivă din Ţara Românească, Mihail Cantacuzino mai construise în curtea bisericii o „şcoală românească, cu un dascăl pentru 12 copii”, iar în acelaşi timp „dobândi de la Vodă «mila» ca singur metohul Episcopiei Râmnicului să poată face şi vinde, în Bucureşti, lumânări de ceară albă”. Acest privilegiu avea să fie întărit de Caragea Vodă în 1815 „pentru că acest lucru este pricinuitor de folos şi de podoabă”. Gheorghe Crutzescu ne spune că, în acea perioadă, într-una dintre casele metohului locuia viitorul domnitor, Grigore Ghica, cel care pe timpul „zaverei” de la 1821 a luat drumul Braşovului laolaltă cu toţi boierii.

 

Cum a luat fiinţă Grădina Episcopiei
Vremea a trecut, iar biserica şi şcoala ctitorite de Mihail Cantacuzino încă mai erau „în fiinţă” în preajma Revoluţiei de la 1848. Cu timpul însă, aceste edificii au început să se deterioreze, astfel încât, pe la 1864, lăcaşul de cult „se credea că nu fusese niciodată sfinţit, nici deschis credincioşilor”. Având în vedere această stare de lucruri, jurnalistul Ulysse de Marsillac, stabilit în Bucureşti încă din 1852, a lansat ideea să se deschidă pe acest loc „o grădină cu havuz, cu bănci şi poate cu nişte statui”. În acelaşi an 1864, conform relatării lui Gheorghe Crutzescu, au fost trimişi 60 de puşcăriaşi cu scopul de a demola biserica. Astfel a fost făcută Grădina Episcopiei, „care a fost deschisă publicului în septembrie 1870”.

 

De la „amfiteatru de circ” până la „cămin al artelor”
Ideea construirii, în locul bisericii dărâmate, a unui „mare amfiteatru care să fie circ, manej de călărie, cazino, sală de baluri şi serbări hipice” a aparţinut Societăţii Ecvestre Române – aflate sub preşedinţia generalului Florescu, înfiinţată chiar în acest scop. Comitetul, care era compus din N. Racoviţă, maiorul Filitti, colonelul Eracle Arion şi antreprenorul francez Breton, a hotărât cumpărarea terenului şi emiterea unor acţiuni în valoare de 100.000 de lei. Amfiteatrul a fost ridicat „până la înălţime de om”, însă lucrările au fost întrerupte din cauza lipsei banilor. Construcţia a fost abandonată până când „un român cu inimă care, reîntors de la Atena, unde reprezentase ţara ca agent diplomatic, îşi puse în gând să ridice în Bucureşti un cămin al artelor”. Numele acestui român era Constantin Exarcu.

 

„Daţi un leu pentru Ateneu!”
Proiectul lui Constantin Exarcu a primit vii critici la vremea respectivă „căci locul ales era socotit ca fiind foarte departe de centrul oraşului şi foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna; nu avea statul oare destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc la marginea oraşului?”. Totuşi, Exarcu şi-a continuat planul temerar, fiind sprijinit de personalităţi precum Scarlat Rosetti, V.A. Urechia sau Niculae Kretzulescu. Societatea înfiinţată de aceştia a luat legătura cu arhitectul francez Albert Galleron, cel după ale cărui planuri avea să fie ridicat Ateneul Român. Dificultăţile financiare din 1886 au fost compensate cu ajutorul guvernului, dar şi după celebra campanie „daţi un leu pentru Ateneu”, care a ajutat şi ea în mare măsură la încheierea lucrărilor, doi ani mai târziu. Ateneul Român avea să fie inaugurat pe data de 14 februarie 1888.

 

„Ateneul lui Exarcu i-a primit pe cei mai de seamă artişti ai timpului; sub cupola lui au vibrat arcuşurile lui Hubermann şi Kubelik, acordurile lui Sauer şi Paderewski, glasul lui Carusso.”  – Gheorghe Crutzescu

 

Surse :
Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial