Războiul contra tarabelor durează de 200 de ani

Bucureştiul de odinioară era, în mai toată întinderea lui, o aglomerare de străduţe şi de uliţe şerpuite. Foarte rar găseai străzi mai late, asemănătoare, cât de cât, celor din ziua de azi. În zonele comerciale, casele erau lipite una de cealaltă, negustorii exploatând la maximum orice palmă de pământ din cauza faptului că locurile unde se putea construi erau foarte scumpe. Pe acest fond, apariţia tarabelor comercianţilor de ocazie a îngreunat şi mai mult circulaţia pietonală.

 

Este de la sine înţeles că, pentru a-şi putea face afacerea, negustorul trebuie să aibă un spaţiu unde să-şi expună marfa. Iar atunci când acest spaţiu lipsea cu desăvârşire, prin modul tipic balcanic de a se descurca al comerciantului român, a fost inventat un mijloc simplu şi eficace: taraba. Însuşi termenul „tarabă” (care vine din turcescul „tarab”, adică masă improvizată pe care negustorii ambulanţi îşi expun şi îşi vând marfa în târguri, pieţe sau pe stradă) spune mult despre spiritul exclusiv şi excesiv oriental în care se făcea comerţ pe malurile Dâmboviţei la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

 

Rânduială de bazar oriental
Se pare că, în Bucureşti, tarabele au apărut „de-a lungul zidurilor curţilor mari (…), apoi sugrumând vechile case boiereşti”, accentuând astfel stilul de bazar oriental al felului de comerţ pe care-l practicau aceşti negustori, „descurcăreţi” atunci când venea vorba de orientare într-un spaţiu cu vad comercial. „În ele se înşirau, într-o rânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate. Iar în faţa tarabei adeseori te loveai de putina de păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cismele, plătind câte-o leţcaie, două, turceşti”, relatează, în cunoscutele sale „Scrisori”, Ion Ghica.

 

Tarabele, focare de… incendii
Unul dintre principalele motive pentru care edilii Bucureştilor de la acea vreme au decis să declanşeze un război împotriva tarabelor a fost acela al necesităţii protecţiei împotriva incendiilor. Multe dintre „focurile” din Bucureşti au pornit de la tarabele improvizate, în urma acestor dezastre fiind afectate cartiere întregi. Într-un „pitac”, datat 4 iunie 1814, Vodă Caragea îi cere lui Vel Agă să ia măsuri neîntârziat: „Cinstite şi Credincios boierule al Domniei-Mele, D-ta Vel Agă, pentru ca să fie lumina Podului Mogoşoaiei întotdeauna slobodă spre înlesnirea trecătorilor (…) poruncim (…) să mergi prin toată linia acelui pod şi să îndatorezi pe toţi cei ce vor avea tărăbi sau alte asemenea «scosuri» înaintea prăvăliilor sau a caselor lor ca să şi le ridice, iar când de a lor bunăvoie nu şi le vor ridica, atunci să urmezi d-ta a le sfărâma”.

 

Tradiţia tarabelor, continuată de anticari
Acest război a continuat multă vreme, întrucât lângă Prefectura Poliţiei, pe locul numit cândva „Colos” (pe care astăzi se află Casa de Modă Venus), au mai fost văzute tarabe până pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Moda tarabelor nu a fost însă eradicată definitiv. Unii dintre celebrii tarabagii ai vremurilor au fost anticarii. Leon Alcalay, ajuns la un moment dat cel mai mare librar al Bucureştiului, şi-a început afacerea cu două dulapuri pline cu cărţi aşezate la intersecţia Podului Mogoşoaiei cu Bulevardul Elisabeta, cam pe locul unde azi se află Grand Hotel du Boulevard. Începerea construcţiei acestui stabiliment l-a obligat pe Alcalay să se retragă exact lângă Prefectura Poliţiei, pe locul denumit „Colos”.

 

De pe Cheiul Dâmboviţei, în „Casa Anticarilor”
Anticarii, care o perioadă şi-au avut tarabele pe „Maidanul lui Duca” (pe locul unde azi se află Muzeul Naţional de Istorie a României – fostul Palat al Poştelor), s-au mutat pe Cheiul Dâmboviţei, de o parte şi de alta a Podului Mihai Vodă. George Potra ne relatează că, după un timp, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, „Primăria Capitalei le-a construit – pe piaţeta ovală dintre Vama Poştei şi Hotel de France (Grand Hotel) – un pavilion foarte frumos cu pridvor circular, împărţit în prăvălii curate, înzestrate cu instalaţii de apă şi lumină electrică. Această construcţie făcută după planurile arhitectului Eduard Van Saanen, anticarii au botezat-o «Casa Anticarilor»”.

 

„Când s-a zidit Vama Poştei (…) anticarii au fost siliţi să se mute pe Cheiul Dâmboviţei, la Podul Mihai Vodă.” Henri Stahl

 

Surse:
George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Ed. Meridiane, 1986

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

1 Comentariu

  1. panouri says:

    Basescu a reusit ceva cu tarabele dar tot mai e de munca! :)

Lasa un comentariu


GetSocial