Povestea incredibilă a Saftei Oteteleşanu

Istorisirile aşa-ziselor „drame din amor” i-au inspirat de-a lungul timpului pe autorii de piese bulevardiere şi de romane siropoase.

Au existat însă şi poveşti care, probabil din respect pentru cei implicaţi, au născut mai degrabă reacţii de compasiune şi de înţelegere din partea celor care le-au fost martori. Una dintre aceste poveşti, consumată în vremurile romanticului baroc de la noi, a avut-o ca protagonistă pe Safta Oteteleşanu, soţia unuia dintre cei mai respectaţi bogătaşi ai secolului al XIX-lea.

 

Pe Podul Mogoşoaiei, puţin mai sus de Biserica Sărindar (unde azi este Cercul Militar Naţional) şi de strada cu acelaşi nume (azi, Constantin Mille), se afla odinioară Hotelul Oteteleşanu „într-o veche casă cu odăi mobilate”. Acesta aparţinea vornicului Iancu Oteteleşanu – mare bogătaş al vremii, concesionar al exploatării salinelor statului, ministru – şi soţiei sale, Safta Oteteleşanu, fostă Câmpineanu. Cei doi trăiau în casele de pe Podul Mogoşoaiei, celebre în acele timpuri pentru balurile care se dădeau acolo şi care constituiau, alături de cele ale soţilor Şuţu din palatul cu acelaşi nume, principalele atracţii pentru lumea mondenă bucureşteană din acea perioadă.

 

Amorul târziu al lui Iancu Oteteleşanu
Soţie fidelă şi iubitoare, Safta Oteteleşanu a prins firul unei infidelităţi a soţului ei. Această întâmplare, consumată pe la 1860, s-a transformat curând într-o dramă personală pentru care credincioasa soţie a lui Iancu Oteteleşanu era compătimită de cunoscuţi sau prieteni. Marelui vornic i se aprinseseră călcâiele după „o domnişoară pe care o cunoştea de când era copilă”, pe numele ei Elena Filipescu, fata lui Iancu Filipescu. Afectată profund de infidelitatea soţului şi dându-şi seama că sentimentele lui faţă de Elena sunt statornice, Safta hotărăşte că lucrul cel mai bun pe care-l poate face este să divorţeze.

 

Împăcare în faţa Icoanei Maicii Preciste, de la Sărindar
În 1861, Elena Filipescu se mută în casa de pe Podul Mogoşoaiei alături de Iancu Oteteleşanu. Ducând totul într-o zonă aproape absurdă, Safta, iubindu-şi în continuare de acum fostul soţ, într-un act de altruism nemaiîntâlnit, se mută alături, într-o „căscioară” din curtea Hotelului Oteteleşanu. Potrivit relatării lui Gheorghe Crutzescu, Safta se ducea „în fiecare zi de la Dumnezeu” ca să-l vadă pe Iancu, „avea grijă de casa lui, de lucrurile lui, şi îl îngrijea dacă era bolnav”. Pentru a duce lucrurile şi mai departe şi pentru a face ca faptele să pară din cale afară de ciudate în ochii cunoscuţilor, Safta şi Elena s-au împăcat în faţa Icoanei Maicii Preciste, de la Biserica Sărindar, şi au trăit în continuare ca prietene, deşi iubeau acelaşi bărbat.

 

Martie, ultimul bal
Tradiţia balurilor a continuat timp îndelungat, Iancu Oteteleşanu şi Elena transformându-şi casa în „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara”. Se spunea că „nu erai din lumea bună dacă nu fuseseşi primit” în casele lui Iancu Oteteleşanu. Ca toate lucrurile frumoase însă, şi aceste baluri au avut un sfârşit. Vioara celebrului Wiest a răsunat pentru ultima dată aici la balul dat în duminica „lăsatului de sec” din 9 martie 1876. În aprilie, Iancu Oteteleşanu s-a îmbolnăvit grav, iar pe 8 mai şi-a dat ultima suflare. Safta Oteteleşanu l-a condus pe ultimul drum,  însoţită de câţiva prieteni fideli.

 

Fidelitate şi în moarte
Marcată profund de durerea pierderii celui pe care l-a iubit cu devotament toată viaţa, Safta Oteteleşanu s-a stins a doua zi după înmormântarea fostului ei soţ (din unele surse rezultă chiar că ar fi murit în aceeaşi zi). Elena, a doua soţie a lui Iancu, a continuat să primească lumea în casele Oteteleşanu, însă petrecerile nu au mai avut strălucirea de altădată. Bătrână şi bolnavă, cea căreia i se spunea „Helene” a murit pe 4 decembrie 1888, fiind urmată la doar câteva zile de celebrul violonist Ludovic Wiest, cel care „era la noi în Bucureşti ceea ce fusese Barbu Lăutaru la Iaşi, Strauss, la Viena şi Boldi, la Paris”. La sfârşitul secolului al XIX-lea „casele Oteteleşanu fură închiriate unor restauratori, dintre care primul fu Stere, care deschise vestita «Terasă»”. La rândul ei, Terasa Oteteleşanu a fost demolată în 1930 pentru a face loc Palatului Telefoanelor.

 

„Dărâmarea Terasei Oteteleşanu a provocat multe proteste (…) din partea ziariştilor, scriitorilor şi chiar a publicului bucureştean.” – George Potra
„Safta iubea într-atât pe fostul ei bărbat, încât nu a avut tăria să-l părăsească cu totul.” -  Gheorghe Crutzescu

 

Surse :  Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial