La Hanul Roşu, lângă Podul Calicilor

La întretăierea străzilor Franceză cu Şelari, în apropiere de Curtea Domnească, este o clădire simplă, vopsită în grena şi aflată în plin proces de recondiţionare. Aici a fost odinioară Hanul Roşu, edificiu cu o istorie de peste două secole.

Odinioară, chiar în capătul străzii Şelari, exista un pod care lega Centrul Vechi de zona adiacentă Palatului de Justiţie şi a Bisericii „Domniţa Bălaşa”. Numit iniţial Podul Calicilor, acesta a primit ulterior, după Războiul de Independenţă, numele Podul Rahovei. În apropierea acestuia, pe un teren care fusese odinioară în proprietatea Curţii Domneşti, se aflau două hanuri: Hanul Verde, care a fost demolat pentru a face loc construirii unui blockhaus existent şi în ziua de azi, şi Hanul Roşu, ridicat cel mai probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu aproximativ doi ani înainte de anul 1800. În perioada domniei lui Constantin Hangerli (1797-1799), locul pe care avea să fie ridicat hanul, aparţinând Curţii Vechi, a fost vândut.

Distrus de un incendiu la 1838

Hanul Roşu a intrat, în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în posesia Mănăstirii Cotroceni. În 1818, egumenul Hariton l-a vândut cu 50.000 lei jupânesei Zamfira, soţia lui Ioan Dumitriu. Aceasta se hotărăşte să-l vândă după ani şi ani de procese cauzate de împrumuturile necugetate ale soţului ei, decedat între timp. Hanul ajunge în proprietatea văduvei marelul logofăt Dinicu Golescu, Zoe, „fie direct, fie de la un alt cumpărător” (cf. George Potra), şi a fiilor săi, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru. Hanul a ars complet în 1838, datele despre existenţa lui în perioada care a urmat fiind destul de contradictorii. În 1846, un anume Dimitrie Bola a luat „în arendă toată partea de sus a hanului cel de lângă Curtea Veche, numit Hanul Roşu”. După 1850, Zoe Golescu vinde mai multe parcele din locul Hanului Roşu, clădirea nefiind însă menţionată.

Povestea „morii de cafea englezească”

În 1852 a fost vândută ultima parcelă aparţinând Hanului Roşu, însă, în mod contradictoriu „deoarece locul hanului fusese parcelat şi vândut la diferiţi indivizi, este amintit un oarecare Nae Constantinescu ca proprietar al Hanului Roşu de la Curtea Veche”. (cf. George Potra, via „Vestitorul românesc”, 1852, pag. 180). Interesant pentru viaţa publică de la acea vreme şi pentru consumatorii de cafea a fost faptul că, în vara lui 1849, într-una dintre prăvăliile de la Hanul Roşu a fost adusă o „moară de cafea englezească, care scoate într-un ceas 10 oca de cafea pisată”. Era o premieră, aşadar, aducerea unei „râşniţe sistematice pentru măcinatul cafelei”.

 

„Un alt «han roşu» a mai fost în secolul al XIX-lea şi «peste drum de Bărăţie», aşa ne spune istoriograful Bucureştilor locotenent-colonelul Pappasoglu.” - Constatin C. Giurescu

„Unele hanuri erau numite după culoarea în care fuseseră spoite zidurile.” – Constantin C. Giurescu

Surse:

George Potra, „Istoricul hanurilor bucureştene”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985

Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureştilor”, Ed. Sport-Turism, 1979

 Sursa foto:

http://art-historia.blogspot.ro/2009/03/hanul-rosu-hanul-verde-si-podul-rahova.html

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial