Istoria unui monument dispărut: Biserica Sărindar

La întretăierea Căii Victoriei cu B-dul Elisabeta se afla, până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, una dintre cele mai frumoase biserici ale Bucureştilor: Sărindar. Istoria acestui lăcaş de cult se întinde pe o perioadă de aproape patru veacuri.

 

În 1893, Bucureştiul pierdea unul dintre cele mai frumoase şi mai vechi lăcaşuri de cult ale sale: Biserica Sărindar. În ziarul „Universul” din 3 septembrie 1893 apărea următoarea notă: „Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea bisericii Sărindarul. Dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârşită până într-o lună.” Ce se întâmplase însă până la acest moment? Povestea acestui loc se pierde în „negura vremurilor”. Potrivit mărturiilor, zona era, prin secolul al XVI-lea, proprietatea Cocorăştilor, o familie de boieri din Ţara Românească. Dintre aceştia, Mihalcea, care a fost mare ban în timpul domniei lui Mihai Viteazul, se spune că a ridicat pe acest teren o biserică de lemn căreia i se zicea „a coconilor”.

 

 

Ctitorie a lui Matei Basarab?
George Potra ne spune că există mărturii ale existenţei Bisericii Sărindar înainte ca aceasta să fie reconstruită de domnitorul Matei Basarab, în 1652. Documente din 1615, 1622 şi 1634 atestă faptul că lăcaşul de cult nu era numai o simplă biserică, ci o mănăstire cu numele de Sărindar (sărindar vine din grecescul „saranda”, adică „patruzeci”). Acest lucru infirmă supoziţia că numele lăcaşului vine de la faptul că a fost cea de-a 40-a biserică făcută sau refăcută de Matei Basarab. O altă mărturie vine dintr-o veche „hotărnicie a 12 boieri”, din care reiese că „biserica mănăstirii era construită înainte de domnia lui Mihai Viteazul, iar acest voievod i-a dăruit moşia Giuleşti”.

 

 

A fost închinată unei mănăstiri de la Muntele Athos
Fie că a fost denumită Sărindar datorită faptului că „sărindarele” sunt cele 40 de pomeniri pentru morţi care se fac timp de 40 de liturghii succesive, fie pentru că biserica a fost ridicată de Matei Basarab în 40 de zile sau pentru că avusese anterior hramul celor 40 de mucenici, cert este că la 1652 a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi a fost închinată Mănăstirii Ton Pateiron de la Muntele Athos. Conform documentului din 20 mai 1634, în jurul Mănăstirii Sărindar, „mai cu seamă în partea de jos, înspre actuala str. Brezoianu, exista o mahala în care se aflau casele diferiţilor meseriaşi şi slujbaşi” (cf. George Potra). Pe lângă moşia Giuleşti, deja amintită, la averea mănăstirii s-au mai adăugat, de-a lungul timpului, locuri din Bucureşti, prăvălii, mori, hanuri şi alte diferite proprietăţi din afara oraşului.

 

Slujbe de exorcizare pentru bolnavii psihic
Pe lângă proprietăţile care au tot sporit de-a lungul timpului, lăcaşul de cult a mai fost cunoscut şi datorită faptului că aici s-a aflat, vreme îndelungată, o icoană făcătoare de minuni la care veneau şi se rugau cei cu sănătatea şubrezită. Mult timp în chiliile mănăstirii au fost adăpostiţi cei cu boli psihice, care erau aduşi aici pentru slujbe de exorcizare, considerându-se că acest tip de afecţiuni erau „manifestări ale diavolului care intră în corpul bolnavului” (cf. Alexandru Ofrim). Pe de altă parte, la Biserica Sărindar au fost botezate, cununate sau îngropate neamuri de os domnesc, precum cele ale Ghiculeştilor.

 

Cercul Militar, construit pe locul bisericii
Primele probleme au apărut în 1802 când, în urma unui puternic cutremur, biserica a fost grav afectată. A fost reconstruită în 1806 cu ajutorul unor familii boiereşti precum Cocorăştii, Filipeştii,  Ghiculeştii, Câmpinenii şi Grecenii. Un nou cutremur, cel din 11 ianuarie 1838, i-a provocat nenumărate stricăciuni. Cu timpul, zidurile lăcaşului de cult au început să se degradeze, procesul de şubrezire devenind ireversibil. Pentru refacere ar fi fost necesară o sumă considerabilă, însă chiar dacă această nouă restaurare ar fi fost pusă în practică, nu s-ar fi garantat, după opinia arhitecţilor din acea vreme, o rezistenţă îndelungată. În 1880, oficierea slujbelor a fost interzisă, lăcaşul fiind ulterior părăsit. Demolarea din 1893 a venit în mod firesc, iniţial intenţionându-se ca pe locul rămas viran să se construiască Ministerul Domeniilor. Un timp, aici a fost Fântâna Sărindar, ridicată în 1896 cu prilejul vizitei împăratului Franz Joseph pentru ca, în sfârşit, la începutul secolului al XX-lea, să se construiască Cercul Militar Naţional.

 

„Şi multe generaţii de bieţi nebuni au trăit în lanţuri şi bătăi în balamucul Sărindarului, până în anul 1802, când au fost mutaţi la Biserica Icoanei.” Gheorghe Crutzescu

 

Surse:
George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986
Alexandru Ofrim, „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Foto:
http://andreidoicescu.blogspot.com/2010/09/blog-post_22.html
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2012/01/15377/

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial