Istoria tumultuoasă a Bisericii „Sf. Dumitru”

Delimitată de străzi cu denumiri ce păstrează încă rezonanţele istorice ale locului, Biserica „Sf. Dumitru” este, poate, monumentul cu una dintre cele mai zbuciumate poveşti din câte se cunosc. Atestat documentar încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, lăcaşul de cult a fost, rând pe rând, distrus de forţele otomane, de incendii devastatoare sau de cutremure, însă de fiecare dată a avut puterea de a renaşte din propria cenuşă.

 

Biserica „Sfântul Dumitru”, cunoscută şi ca Biserica „Sfântul Dumitru – Poştă” (deoarece se află în spatele fostului Palat al Poştelor, actualul Muzeu Naţional de Istorie a României) sau Biserica de Jurământ, este pomenită de jurnalistul Grigore Ionescu în cartea sa „Bucureştii, ghid istoric şi artistic”, apărută în 1938. „Coborând la dreapta, pe această stradă (Uliţa Işlicarilor, Uliţa Franţuzească sau Strada Franceză în ziua de azi – n.r.), găsim imediat în stânga Strada Poştei, iar în colţul acesteia, către strada Carol, Biserica «Sf. Dumitru». Era cunoscută în vechime sub numele de Biserica de Jurământ, fiindcă în ea se făceau jurămintele solemne. Împricinatul, pârât sau reclamant, de faţă fiind arhiereul şi preoţii, se încingea cu «brâul Preacuratei» şi, în faţa uşilor împărăteşti, jura că va spune adevărul şi numai adevărul.” (Capitală pentru România, Editura Albatros, 2007, pag. 141).

 

Distrusă de ienicerii lui Sinan Paşa

Săpăturile arheologice efectuate pe locul de pe lângă casele boierilor Bălăceni au atestat faptul că, la începutul secolului al XVI-lea, a existat aici o biserică din lemn. Este foarte probabil ca primul lăcaş de cult de pe acest loc să fi fost distrus de ienicerii lui Sinan Paşa, aşa cum se întâmpla cu multe biserici din acea vreme. Unele documente din 1589–1590 atestă faptul că doamna Ecaterina Bălăceanu, soţia lui Alexandru Mircea, a făcut donaţii către Mănăstirea „Sfântul Dumitru” din Bucureşti, lăcaş care era metoh al Mănăstirii Vladatos din Salonic. O nouă atestare documentară datează din anul 1655 când, într-un proces între Episcopia Buzăului şi Radu Dudescu, aici se face jurământul pentru stabilirea adevărului în vederea hotărârii pricinii.

 

Lovită de cutremur şi de incendii

Abia în 1674, Badea Bălăceanul, conte al Sacrului Imperiu Roman al Naţiunii Germane, împreună cu Matei Bălăceanul şi aga Constantin Bălăceanul (ginerele lui Şerban Vodă Cantacuzino) ridică un nou lăcaş ce va fi amintit la 6 martie 1680 ca fiind Biserica de Jurământ „Sfântul Dumitru”. A treia biserică a fost ctitorită între 1741 și 1746 de Stroe Râmniceanu, devenit Isaia Monah, şi de fiul său, logofătul de vistierie Radu Atanasievici. Noua biserică a fost închinată la 30 noiembrie 1754 episcopiilor Râmnicului şi Buzăului. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea o găsim lăsată în paragină, loviturile de graţie venind în 1802, când a suferit stricăciuni la cutremurul care a lovit Bucureştiul, dar şi în 1804, când un incendiu aproape că a distrus-o.

 

Reconstrucţia din secolul XIX

Abia în 1819 episcopul Constandie Filitti a pus bazele construcţiei care s-a păstrat până în ziua de azi. Lucrarea a fost continuată după moartea episcopului, care a survenit în 1827, de urmaşul său, episcopul Gherasim Rătescu, lăcaşul fiind terminat şi împodobit de episcopul Chesarie. Sfinţirea a avut loc pe 26 octombrie 1843. Au fost păstrate contractele încheiate în 1819 între episcopul Filitti, arhitectul Iosif Weltz, dulgherul Atanase şi cei trei meşteri zugravi, Ioan, Mincu şi Costache. Conform pisaniei bisericii, pictura din 1826–1843 a fost realizată de elevi ai pictorului italian Giuliani, din şcoala de pictură şi sculptură de la Buzău, înfiinţată de episcopul Chesarie.

 

 

Ultimele încercări prin care a trecut Biserica „Sf. Dumitru”

La aproape patru ani de la sfinţire, biserica a fost afectată de marele incendiu din 23 martie 1847, când i-au ars acoperişul şi pictura. Reparaţiile au fost demarate în 1852 de episcopul Filotei al Buzăului, care i-a făcut un acoperiş nou şi i-a consolidat zidurile. Pictura a fost restaurată de Carol Popp de Szathmary. Înainte de începerea Primului Război Mondial, în 1912, Biserica „Sfântul Dumitru” era în ruină, înaintându-se propunerea de demolare. Salvarea a venit din partea istoricului Ioan C. Filitti, strănepotul episcopului Constandie Fillitti, care a refăcut lăcaşul cu banii oferiţi de primarul de atunci al Bucureştiului, Dimitrie Dobrescu, redeschiderea având loc pe data de 30 mai 1930.

 

„Pârâtul sau acuzatorul se încingeau în faţa arhiereului şi preoţilor cu «brâul Preacuratei» şi jurau lângă uşa altarului că vor spune adevărul şi nimic alt decât adevărul.” – G. I. Ionescu–Gion

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial