Inundaţii catastrofale în Bucureştii de odinioară

În trecut, albia naturală a râului Dâmboviţa, pe parcursul ei de-a lungul Bucureştilor, a fost una întortocheată şi plină de ostroave. Din această cauză, inundaţiile făceau prăpăd în oraş, îndeosebi primăvara, când ploile abundente şi topirea zăpezilor creşteau considerabil debitul apelor.

 

Pe o placă de marmură de la intrarea în Biserica Domniţa Bălaşa stă înscris următorul text: „Dintru început, zidurile acestei sfinte biserici numită Domniţa Bălaşa şi clădită pentru a treia oară, între anii 1881 şi 1885, au fost sprijinite pe grinzi şi stâlpi de stejar bătuţi în locul unde, în trecut, era prundişul apelor Dâmboviţei”. Lucrările de sistematizare a Dâmboviţei începuseră în toamna anului 1880, ca o măsură împotriva inundaţiilor care loveau frecvent oraşul. Până atunci, de-a lungul istoriei Bucureştilor, revărsarea apelor a dat mari bătăi de cap atât capetelor încoronate, cât şi îndeosebi locuitorilor Capitalei.

 

Oamenii prindeau peşte… în pivniţe
„Când venea mare, cartiere întregi – Grozăveşti, Gorganul, Izvorul – erau inundate; umblai cu luntrea de la casă la casă; iar după ce se trăgeau apele, prindeai peşte prin bălţile rămase şi, câteodată, chiar prin pivniţe”, notează Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureştilor”. Năstruşnicia imaginilor cu flăcăi bântuind prin pivniţe şi prinzând peşte cu mâna nu poate acoperi drama celor care, în urma deversărilor naturale, rămâneau fără case. O cronică apărută în ziarul „Trompeta Carpaţilor” în 1865, anul celor mai grave inundaţii care au lovit Bucureştii, denunţă indiferenţa de până atunci a autorităţilor, acuzându-le de „nepricepere, dezinteres şi necinste”, pentru că „nu se luase nicio măsură pentru a pune populaţia oraşului la adăpost de aceste calamităţi”.

 

Morile, podurile şi zăgazurile, cauze secundare
Până atunci însă, inundaţiile făcuseră ravagii de-a lungul timpului. Un exemplu al proastei gospodăriri vine din anul 1708, când clucerul Radu Popescu, un apropiat al domnitorului Constantin Brâncoveanu, a făcut un zăgaz în şanţul pe care se scurgea râul pentru „a-i abate apa pe matca cea veche”. Rezultatul: livezile şi morile Mănăstirii Radu Vodă au fost inundate. Pe lângă faptul că Dâmboviţa avea un curs neregulat şi o albie nu foarte adâncă, de inundaţii erau de cele mai multe ori responsabili şi oamenii. Prezenţa morilor pe cursul râului şi a podurilor susţinute de pari înfipţi chiar în albia râului constituiau o cauză obişnuită. De altfel, repararea podurilor şubrezite, „cel de la Şerban Vodă, cel din dreptul Mănăstirii Cotroceni, cel din susul Mănăstirii Sf.  Ioan şi cel de la Gorgani”, a fost o prioritate în vremea domniei lui Alexandru Moruzi.

 

„Din Grozăveşti la Cişmigiu era un întins de ape…”
Inundaţii grave au avut loc în 1814, pe vremea lui Caragea Vodă, în 1830 (din cauza morilor Mănăstirii Radu Vodă), în 1837, când „s-au făcut potop mare peste tot pământul încât au înecat în Bucureşti şapte mahalale”, în 1862, când „din Grozăveşti până la Grădina Cişmigiu inclusiv era un întins de apă”, precum şi în 1864, când „apele revărsate au ajuns la doi metri înălţime” şi „au înecat mahalalele Antim, Broşteni, Izvor şi altele învecinate”. Cele mai grave inundaţii din istoria Bucureştilor au fost consemnate totuşi în 1865 şi au fost cauzate, ca mai întotdeauna, de topirea bruscă a zăpezilor şi din cauza ploilor abundente.

 

Ultimul „dans” al Dâmboviţei
În urma inundaţiilor din 1865 au fost luate măsuri drastice: s-a legiferat desfiinţarea morilor, a zăgazurilor, îngrădirilor şi zidăriilor din matcă, precum şi trecerea la curăţirea şi lărgirea albiei până la 20 de metri, sau dărâmarea podurilor cu picioare în apă. Lucrările începute imediat după 1865 au fost însă destul de superficiale, astfel că în 1880 s-au demarat marile lucrări de canalizare a Dâmboviţei. În ciuda eforturilor edililor, locuitorii Bucureştilor vor avea încă o surpriză neplăcută în 1892, când cartierele Grozăveşti şi Cărămidari au fost acoperite de ape, iar Grădina Botanică a fost inundată complet.

 

„Populaţia rămasă fără adăpost era de plâns; femei, copii şi moşnegi, aproape dezbrăcaţi, strigau după ajutor. (…) A fost ultima revărsare a Dâmboviţei, ultimul său capriciu.” – George Potra

Surse:
“Istoria Bucureştilor”, Constantin C. Giurescu, Editura Sport – Turism, 1979
“Din Bucureştii de altădată”, George Potra, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial