Decembrie ’89: operaţii fără anestezie şi doctori care au dormit în spitale

Tancuri pe străzi, gloanţe şuierând prin aer, oameni îngroziţi, răniţi şi… transmisiuni în direct la TV. Câţiva medici de renume ne-au povestit coşmarul acelor zile trăite în spitalele luate cu asalt.

 

Acele zile s-au întipărit adânc în memoria noastră, dar în mintea medicilor au rămas de neşters. Tărgile erau insuficiente. Mulţi răniţi stăteau direct pe ciment pe  holurile spitalului.

 

„Duceam răniţii direct în sală”
„Activitatea era pe bandă rulantă. Duceam răniţii direct în sală. Uneori şi fără anestezie. Pur şi simplu nu mai era timp să fie intubaţi. Învăţasem doar în teorie despre plăgi împuşcate, dar nu văzusem niciodată. Erau oameni cărora cartuşele le intrau în abdomen şi ajungeau în torace, fracturau oasele, distrugeau totul”, ne-a mărturisit prof. dr. Mircea Beuran, şeful Clinicii Chirurgie, Spital Floreasca.

 

„O săptămână am operat continuu”
„În acele momente se făcuse o listă la Ministerul Sănătăţii pe categorii de patologii şi unii pacienţi erau trimişi la clinici din străinătate. Medicii de acolo s-au declarat mulţumiţi de îngrijirile pe care le primiseră bolnavii aici, în ciuda faptului că operaţiile au vizat o patologie atât de specială. O săptămână am operat continuu. Nu am plecat din spital”, îşi aminteşte prof. dr. Beuran.

 

„Familia nu a ştiut de mine trei zile”
„Cu două zile înainte de a izbucni revoluţia, soţia şi fetiţele mele plecaseră la munte. Urma să vin şi eu, însă nu am mai apucat. Pe atunci nu existau  telefoane mobile. Soţia a aflat abia după trei zile despre revolta de la Bucureşti şi a coborât de la cabana unde era în Predeal sau Azuga şi a sunat pe fix la spital. Nu am reuşit să vorbim. Eu eram în sală, însă i s-a spus că sunt bine. În seara aceea, familia mea s-a întors în Capitală. Am fost să le aştept la gară pe fete iar a doua zi soţia mea, care este orelist la Spitalul Colţea, s-a dus la serviciu. Pe străzi mai şuierau gloanţe rătăcite, dar lucrurile se mai liniştiseră”, explică prof. dr. Beuran.

 

„Cinci zile nu am dat pe acasă”
Focuri de arme la poarta spitalului, trasoare deasupra clădirii şi… dintr-odată… avalanşă de răniţi. „Mă pregătem să intru în sala de operaţii când am văzut pe geam că pleacă spre oraş tancuri din unităţile militare din apropiere. Mi-au dat lacrimile de revoltă. Când am ieşit din operaţie, am auzit că tancurile s-au întors la unitate. După aceea au început să răsune focuri din toate părţile. A fost prima oară când m-a încercat frica. Mă gândeam că oricine poate omorî pe oricine. Cinci zile nu am dat pe acasă. Era enorm de muncă la spital. Îmi amintesc că am rugat pe cineva care pleca să-mi anunţe familia că sunt bine”, povesteşte prof. dr. Niculae Iordache, şeful Clinicii de Chirurgie a Spitalului „Sf. Ioan”.

 

„Un glonţ s-a înfipt în perete, lângă capul meu”
„În zilele următoare, spitalul a fost păzit de un pluton de soldaţi. Se trăgea de peste tot. Într-o seară, eram în Camera de Gardă şi un glonţ s-a înfipt în perete, lângă capul meu. Se trăgea aiurea. Soldaţii erau nişte copii neinstruiţi şi speriaţi. Unul a adormit cu capul sprijinit în ţeava puştii, arma s-a declanşat şi un glonţ i-a străbătut mandibula”, îşi aminteşte prof. dr. Iordache.

 

„În timp ce operam un rănit, un glonţ a trecut prin zid, în sala de operaţie şi s-a oprit în magazia cu materiale sanitare.”  – Prof. dr. Niculae Iordache

 

„Ajunsesem să urmărim revoluţia la TV”
,,Când m-am întors acasă, se mai calmaseră lucrurile. Ajunsesem să urmărim revoluţia la TV. Printre oameni se declanşase o veritabilă psihoză. Acum mi-e jenă când mă gândesc, dar atunci  consideram că e bine să ne mobilizăm, aşa că făceam de planton alături de alţi vecini. Era atâta debandadă că ajunsesem să ne bucurăm când ne opreau să ne controleze maşinile. Aveam nevoie de sentimentul că cineva controlează situaţia”, spune prof. dr. Iordache.

 

„Indiferent dacă au existat sau nu terorişti, zvonul acela a fost ca o reacţie a organismului la boală: a dăunat mai mult decât boala în sine şi a ajuns să pună în pericol viaţa.”  – Prof. dr. Niculae Iordache

 

„De frică, unii s-au ascuns în beciul spitalului”
Angajaţii Spitalului de Oftamologie, amplasat în buricul Capitalei, au fost martorii tuturor evenimentelor din decembrie ’89. „Pe 21 decembrie, scutieri îmbrăcaţi în alb s-au postat în faţa spitalului şi au început să tragă în sus. În zilele următoare situaţia s-a agravat. Se trăgea peste tot. Trecătorii erau îngroziţi. De frică, unii s-au ascuns în beciul spitalului. Dinspre Dorobanţi se trăgea continuu, aşa că în sala de operaţii am pus fişete în geamuri. La sfârşit erau sute de gloanţe înfipte în ele. Am îngrijit şi oameni împuşcaţi, dar şi răniţi  prin altfel de traumatisme. Au fost de groază acele zile”, îşi aminteşte prof. dr. Monica Pop, managerul Spitalului de Oftalmologie.

 

„Ca să poată participa la manifestaţii, pacienţii se rugau să-i externez deşi erau abia operaţi. Am avut bolnavi care au fugit din spital în pijama.” – Prof. dr. Monica Pop

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial