De la Valea Plângerii la Parcul Tineretului

Undeva în spatele Cimitirului Bellu, pe o suprafaţă însemnată de pământ uitată de Dumnezeu a existat odinioară o întindere mlăştinoasă pe care oamenii se obişnuiseră să arunce tot felul de mizerii. Maidanul sordid, ce devenise un fel de rai al căutătorilor în gunoaie, a fost curăţat şi transformat într-una dintre cele mai frumoase grădini publice din Bucureşti.

 

 

Parcul Tineretului de azi: o suprafaţă de aproximativ 80 de hectare de verdeaţă, copaci care umbresc aleile unde bucureştenii îşi fac plimbarea obişnuită sau cu locuri special amenajate unde cei mici se pot juca în voie. Odinioară însă, aici era una dintre cele mai mizerabile zone ale Capitalei, un loc mlăştinos, cu vegetaţie sălbatică, o porţiune „vizitată” doar de ţiganii nomazi care căutau prin gunoaiele aruncate în groapa denumită Valea Plângerii. Oamenii îşi “construiseră” tot felul de cocioabe insalubre, improvizate, iar principala lor sursă de supravieţuire o constituiau „comorile” găsite în groapa de gunoi. Unul dintre locurile cu cele mai teribile poveşti este însă Mlaştina Cocioc, zonă periculoasă îndeosebi când, după ploile abundente, se umplea cu apă.

 

Mlaştina Cocioc sau lacul fără fund
Unele legende despre tunelurile de sub Bucureşti spun că unul, făcut din porunca lui Vlad Ţepeş, pornea de la Curtea Domnească, iar una dintre cele trei ramificaţii trecea pe sub Mlaştina Cocioc, având mai multe puncte de aerisire şi ieşiri în dealurile din împrejurimi. În altă ordine de idei, zona era împădurită şi străbătută de mai mulţi afluenţi naturali ai Dâmboviţei, care au dispărut în apa freatică după lucrările de asanare. Se mai spune, de asemenea, că în urma excavărilor executate pentru asanarea mlaştinii şi pentru extinderea tunelurilor subterane de legătură, imensa cantitate de pământ rezultată a format colina pe care s-a construit ulterior Sala Polivalentă. Lacul Cocioc, apărut în urma lucrărilor, este considerat „fără fund” deoarece au existat foarte multe cazuri de înec, unele dintre cadavre dispărând pentru totdeauna.

 

Sistematizare propusă în interbelic, realizată în comunism
Încă din anul 1935, când s-a considerat că Bucureştiul nu are suficiente spaţii verzi, s-a pus problema sistematizării zonei care includea Mlaştina Cocioc şi Valea Plângerii. Lucrările au început însă 30 de ani mai târziu şi au durat până în 1974. Proiectul a aparţinut arhitectului Valentin Donose, de la Institutul Proiect Bucureşti, care a avut în vedere realizarea unei vaste suprafeţe de spaţiu verde. Astfel, în decursul a aproape 10 ani au apărut un lac de 13 hectare, dotat cu un debarcader, locuri de joacă pentru copii şi spaţii de odihnă. A fost construită în acea perioadă şi Sala Polivalentă (redenumită Sala “Ioan Kunst Ghermănescu”), inaugurarea având loc în 1974.

 

Valea Plângerii, în Bucureştii începutului de secol XX
Una dintre referirile cele mai clare cu privire la existenţa gropii de gunoi Valea Plângerii este făcută la începutul secolului XX de jurnalistul francez Frederic Dame: „Gunoiul e transportat o parte în două mari terenuri îngrădite, unul situat pe strada Negru Vodă, celălalt pe strada Tunari, unde gunoiul este ars, iar o parte în nişte gropi imense, una mai sus de Cimitirul Bellu, zisă Valea Plângerii, alta lângă Cimitirul Sfânta Vineri, numită Gropile lui Ouatu”. (Frederic Dame, Bucureştiul în 1906, Ed. Paralela 45, 2007, pag. 234).

 

Surse foto: http://art-historia.blogspot.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial