De la Strada Nouă la Casa Capşa

A fost Bucureştiul şi altfel decât îl cunoaştem în ziua de azi? Cu siguranţă. Multe dintre locurile intens frecventate în „anii de glorie” ai secolului al XIX-lea nu mai există poate ca atare, însă istoria edificiilor ridicate pe numele şi gloria acestora trage după ea trena strălucitoare şi parfumul vremurilor respective. Un portdrapel al acestor edificii este, neîndoielnic, Casa Capşa, loc devenit emblematic pentru intelectualitatea românească până după cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cam în porţiunea care ţine de la Capşa până la intersecţia cu strada Academiei – unde se găsea cunoscuta farmacie Bruss – se aflau casele şi curtea marelui vornic Radu Slătineanu. După moartea acestuia, imobilele au fost locuite de fiii lui, Scarlat şi Iordache. Prin 1812, un sas pe nume Mathias Brody a construit o „şandrama de scânduri” în fundul curţilor caselor Slătinenilor, unde a început să dea spectacole cu „diorame”, în fapt, reproduceri pe pânză ale unor scene din războaie, călătorii pe mare sau pe uscat, încoronări sau imagini din cele mai vestite oraşe ale vremii. Ceva mai târziu, în 1828, un italian pe nume Econimo Momolo – care fusese bucătarul lui Grigore Vodă Ghica – a înfiinţat un teatru cunoscut ca „teatrul cel vechi” sau „teatrul cel mic”.

 

„Baba Hârca” de la Sala Slătineanu
Aici, în acest teatru mai degrabă rudimentar (era construit din zid de paiantă cu moloz, căptuşit de ambele părţi cu scânduri), veneau boierii cei mai cunoscuţi ai vremii care, pentru a-şi delimita locul pe care urmau să-l ocupe în sală, trimiteau de acasă mobile, covoare, scaune şi oglinzi, toate necesare decoraţiunilor interioare. Teatrul a fost gazda trupei nemţeşti aflate sub conducerea unui anume Eduard Kraining, care dădea reprezentaţii de drame şi de opere, fiind socotită prima trupă străină sosită la Bucureşti. Ulterior au venit şi alte trupe, „franţuzeşti şi italieneşti”, care montau spectacole de vodevil, operetă sau operă bufă. Prima trupă autohtonă care a urcat pe scena Sălii Slătineanu a fost, abia la 1 august 1850, cea condusă de Matei Millo, cu piesa „Baba Hârca”.

 

Grădina Raşca, un „petec de verdeaţă”
În 1830, italianul Momolo a cumpărat casele boierilor Slătineni, la parterul cărora a deschis un birt devenit repede foarte cunoscut şi frecventat de protipendada bucureşteană, îndeosebi datorită delicioaselor mâncăruri italo-orientale. Gloria Sălii Slătineanu şi „balurile lui Momolo” încep să scapete cam în preajma anilor ’70 ai secolului al XIX-lea. Este vremea când lumea începe să se ducă, prin Strada Nouă (actuala Edgar Quinet), la un local deschis de un ceh pe nume Hrtscha. Localul a devenit celebru sub denumirea de „Grădina Raşca” (asta pentru că românii nu puteau pronunţa corect numele cehului Hrtscha). Deschisă înspre strada Academiei, grădina era destul de mică şi se afla practic pe o alee „pe care puteau merge patru inşi la rând”, care făcea ocol unui „petec de verdeaţă”.

 
Grigore Capşa şi „arta cofetăriei”
În 1871, Casa Slătineanu este cumpărată de familia Capşa, cea care, cu trei ani înainte, îşi deschisese deja în încăperile de jos celebra cofetărie. Restaurantul Capşa a fost deschis abia în 1881, iar cafeneaua, în 1886. Istoria (cunoscută) a familiei Capşa are izvoare pe la începutul secolului al XIX-lea, când un macedonean pe nume Dumitru Capşa începe să facă negoţ cu mărfuri aduse de la Lipsca. Acesta a avut un fiu, Constantin, care, la rândul lui, a avut 12 copii, patru dintre ei (Antonie, Vasile, Constantin şi Grigore) fiind întemeietorii Casei Capşa. Cel mai tânăr dintre cei patru, Grigore, a fost trimis la Paris pentru a învăţa arta cofetăriei pe lângă maeştrii cofetari renumiţi, precum Boissier – care era considerat cel mai priceput din lume în arta ciocolateriei.

 

Capşa, una dintre cele mai bune cofetării din Europa
Pricepuţi şi într-ale negoţului, fraţii Capşa au adus de la Paris mărfuri dintre cele mai alese, precum absintul („zâna verde”, cum era numit de francezi), forme pentru îngheţată sau ananasuri proaspete. Cofetăriile concurente, Fialkowsky sau Broft, au fost repede anihilate, astfel încât Capşa a devenit stăpână absolută peste un Bucureşti în plină dezvoltare urbanistică. Era considerată, nota bene, una dintre cele mai bune cofetării din Europa… Restaurantul şi hotelul au fost deschise în 1881, uşa de intrare aflându-se, la acea vreme, pe strada Edgar Quinet. Mai târziu, în perioada interbelică, în cafeneaua Capşa s-a format un adevărat club al literaţilor, locul fiind frecventat de cei mai cunoscuţi scriitori ai epocii.

 

„Pe vremea aceea, femeile zise «cumsecade» se fereau vara de trotuarul lui Capşa, unde erai «ca pe genunchii bărbaţilor».” Gheorghe Crutzescu

 

Surse:
Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Editura Meridiane, 1986

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial