Cişmigiu, poarta spre paradisul pierdut

Blocuri cenuşii, înălţate pe ruinele vechiului târg, cartiere muncitoreşti, câini vagabonzi, mizerie, iată câteva dintre caracteristicile unui oraş care uneori pare pierdut pe calea decadenţei şi a nepăsării. Totuşi, Bucureştii anului 2012 oferă şi imagini contrastante, zone unde locuitorii cetăţii pot beneficia de momente de relaxare şi de uitare de sine. „Centrul Vechi” vă propune să aflaţi povestea uneia dintre cele mai îndrăgite grădini publice ale oraşului.

 

Istoria Cişmigiului pare pierdută în interstiţiile istoriei. Povestea începe undeva pe la începutul secolului al XVII-lea, când locul supranumit „lacul lui Dura neguţătorul” era frecventat de pescari, apele fiind bogate în peşte. O parte din parcul de astăzi era acoperită cu viţă-de-vie, plantată acolo deoarece avea sursa de apă foarte aproape. Lacul, format din izvoarele ce curgeau mai ales dinspre actualul bulevard Ştirbei Vodă, a fost menţionat încă de pe vremea domnitorului Matei Basarab. Mai tâziu, din cauză că locul devenise o sursă de infecţie, s-a pus problema asanării şi igienizării.

 

Povestea „marelui cişmigiu”
În 1779, domnitorul de atunci, Alexandru Ipsilanti, a dispus construirea a două cişmele în Bucureşti. Prima s-a ridicat pe locul unde astăzi se află intrarea în Cişmigiu dinspre Ştirbei Vodă. În apropiere de această cişmea şi-a făcut casă şeful lucrărilor peste cişmelele oraşului, Dumitru Siulgi-basa, care era supranumit „marele cişmigiu” (cişmigiu, în limba turcă, însemna „şef al serviciului apelor” – n.r.). Cu timpul, denumirea „lacul lui Dura neguţătorul” dispare din folclorul urban şi apare cea a „Cişmigiului”. Din cauza inundaţiilor frecvente – nivelul apelor Cişmigiului creştea până la Cercul Militar de astăzi –, generalul Pavel Kiseleff a dispus, în 1830, secarea bălţii şi transformarea terenului într-o grădină publică.

 

Odiseea Cişmigiului
Hotărârea generalului Kiseleff a fost agreată de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a considerat iniţiativa ca făcând parte dintr-un plan mai amplu de lucrări publice. Un pas important a fost făcut la 27 februarie 1845, când locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc printr-un decret semnat de prinţul Bibescu. În 1843, acesta chemase din Germania doi experţi în horticultură: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer. Aceştia au venit la Bucureşti, prima lor sarcină fiind aceea de a crea aranjamentele florale pe ambele părţi ale Şoselei Kiseleff. Ulterior, au fost implicaţi în planurile de amenajare a Grădinii Cişmigiului, care a fost, finalmente, inaugurată pe 23 septembrie 1847.

 

Istoria continuă
Wilhelm Meyer a fost numit administratorul parcului în 1848, în această calitate arhitectul continuând munca de dezvoltare. În acelaşi an, noul domnitor Barbu Ştirbey a hotărât să se sape un heleşteu şi să se facă un canal de legătură cu Dâmboviţa. În 1852 s-a realizat pentru prima dată împrejmuirea cu „uluci” şi s-au montat 100 de „canapele” sau „laviţe” fără rezemătoare, „din lemn de stejar şi lungi de un stânjen”. Meyer a redesenat peluzele, a făcut o fântână arteziană şi un chioşc pentru orchestră, dar a propus şi aducerea de „gondole” pentru plimbarea pe lac a vizitatorilor. Mai târziu, în 1882, Grădina Cişmigiu a fost dotată cu iluminat electric. După moartea lui Wilhelm Meyer, administraţia Grădinii Cişmigiu a fost preluată, succesiv, de Ulrich Hoffman, Wilhelm Knechtel şi Friedrich Rebhuhn, ultimul fiind cel care a dat parcului actuala înfăţişare.

 

„Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos, sălbatec din natură, necurat, nesănătos, însă arta poate multe şi ea făcu un paradisu, cum la mulţi dintre ipochimeni nici că le trecea prin visu.” – Nicolae T. Orăşanu, poet, publicist şi memorialist român

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , ,

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial