Bucureştiul, un oraş clădit pe spatele cârciumilor

Prima menţiune istorică a Bucureştilor este certificată de documentul semnat de Vlad Ţepeş pe 20 septembrie 1459. Totuşi, surse istorice mai îndepărtate întăresc presupunerea că „urbea lui Bucur” are o existenţă ceva mai îndelungată, cu informaţii care vin încă din secolul al XIV-lea. Pe atunci, oraşul de azi era doar o simplă fortificaţie aflată la întretăierea a două mari drumuri comerciale.

 

Drumuri periculoase, un râu capricios, păduri seculare, lotri, negustori de toate naţiile, hoarde otomane, aventurieri, iată câteva dintre elementele care alcătuiau viaţa pe locurile unde astăzi se află Bucureştiul. Actul de naştere (nescris) al oraşului datează încă din secolul al XIV-lea, cu toate că documentul semnat de domnitorul Vlad Ţepeş plasează începutul existenţei urbei în a doua jumătate a secolului al XV-lea. „Vlad Ţepeş are meritul întâmplător de a fi omul documentului de la 20 septembrie 1459. În realitate, Bucureştii datează de pe la 1370-1380, când s-a construit fortificaţia iniţială de 160 de metri pătraţi de la Curtea Veche. Acolo era întretăierea celor două drumuri comerciale, unul care lega Constantinopole şi Peninsula Balcanică de Marea Baltică, şi celălalt, care lega Bălţile Brăilei de mănăstirile din vestul Olteniei, Strehaia, Tismana, Cozia”, a spus, pentru „Centrul Vechi”, istoricul Dan Falcan.

 

„Actuala Curte Domnească nu e opera lui Vlad Ţepeş”
Centrul Vechi al oraşului din ziua de azi este rezultatul unui proces de extindere a acelei fortificaţii prin realizarea unui aşa-zis centru politic. „La întretăierea respectivelor drumuri comerciale s-a construit acea fortificaţie menită să apere drumurile de lotri, tâlhari, bandiţi care hălăduiau pe vremea aia. În jurul fortificaţiei s-a dezvoltat pe urmă centrul politic. Vlad Ţepeş şi-a construit Curtea Domnească, însă actuala Curte Domnească nu este opera lui Vlad Ţepeş, ci a lui Mircea Ciobanul (1545 – 1558). În jurul Curţii s-au dezvoltat breslele, cei care deserveau Curtea Domnească, zarafi, blănari, lipscani etc. Încetul cu încetul, oraşul s-a dezvoltat pe măsura expansiunii economice şi demografice, iar în devenirea lui a înglobat satele care existau în jurul lui” a continuat dl Dan Falcan.

 

Joc de-a şoarecele şi pisica pentru evitarea taxelor
Cârciumarii de odinioară fentau fiscul mutându-şi bodegile dincolo de bariera Bucureştilor. „Numărul de cârciumi din Bucureşti a fost impresionant întotdeauna. La fiecare colţ de stradă era câte una. Cârciumile stau la baza dezvoltării Bucureştilor, asta o spune scriitorul Henri Stahl. Cârciumile astea care erau aşezate la marginea oraşului, la bariere, fiindcă oraşul se termina cu nişte bariere, drumurile principale, Rahovei, Plevnei etc. Ca să scape de fisc, cârciuma se muta întotdeauna dincolo de barieră, în afara oraşului, şi atunci cârciumarul scăpa de impozitele plătite Bucureştiului. Atunci, fiscul venea şi muta bariera dincolo de cârciumă, iar proprietarii repetau iar mutarea dincolo de barieră şi tot aşa”, povesteşte istoricul.

 

Micul Paris, doar pe vremea lui Carol I
Perioada în care a domnit regele Carol I a fost una fastă pentru un oraş aflat cu mult în urma marilor capitale europene. „O oarecare stabilitate din punct de vedere al arhitecturii Capitalei a fost în timpul lui Carol I, care a avut o domnie lungă, de 48 de ani, din 1866 până în 1914. Atunci, într-adevăr, Bucureştiul a meritat întru câtva denumirea de Micul Paris. Era dată denumirea asta datorită faptului că foarte multe dintre edificiile reprezentative ale Capitalei erau construite de arhitecţi francezi sau de arhitecţi români şcoliţi în Franţa: Albert Galleron, Mincu, Cherchez, Petre Antonescu etc. Atunci, practic, au apărut Palatul Poştelor, Palatul CEC, Palatul de Justiţie, Primăria, Ministerul Agriculturii, Ateneul, Palatul Regal etc.”, a adăugat dl Dan Falcan.

 

Ideea construirii Centrului Civic nu-i aparţine lui Ceauşescu
Indiferenţa opiniei publice faţă de ciuntirea istoriei oraşului prin demolărea unor clădiri cu valoare istorică deosebită nu este doar o caracteristică a Epocii de Aur. „Stilurile nu au avut timp să se sedimenteze şi din cauza asta nici nu s-a coagulat o conştiinţă civică. În memoriile Sabinei Cantacuzino, ea povestea că, în anii 1880, când s-a dărâmat Biserica Sărindar, unde acum se află Cercul Militar Naţional, era cu mama ei şi comentau cât de lipsită de reacţie a fost populaţia şi societatea civilă bucureştenă faţă de faptul că se demolează monumente. Chestia cu demolatul monumentelor nu a fost făcută neapărat numai de Ceauşescu. Păi, ideea cu Centrul Civic pe Dealul Arsenalului îi aparţine lui Carol al II-lea, nu a fost ideea lui Ceauşescu, el doar a preluat-o şi a pus-o în practică”, a încheiat cunoscutul istoric.

 

„Bucureştiul, mai mult ca orice capitală europeană, a fost un oraş blestemat, adică foarte multe cataclisme naturale sau mai puţin naturale, inundaţii, cutremure, incendii, erau la ordinea zilei.”Dan Falcan

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
TAGS: , , , , , , ,

1 Comentariu

  1. emil says:

    Foarte bun si cuprinzator articolul.

Lasa un comentariu


GetSocial