Amantul amorezat, un căţeluş numit „ami”

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, moda bucureşteană era un amestec heteroclit de „tradiţie” moştenită direct din Fanar şi de tendinţe spre nou, spre ceea ce însemna la acea vreme deschidere către Occident.

Şi cum vântul schimbării bătea atunci tot dinspre Vest, este de consemnat apariţia pe malurile Dâmboviţei a vestiţilor croitori nemţi, care s-au instalat în Bucureşti pe la 1850. Printre aceştia se găseau Frank Singer şi renumitul Klenk, „care lucrau pentru eleganţii timpului fracuri sau «ţvechere», «pantaloni neglije» şi «mănuşi de Jacman»”.

Aceste schimbări au atras după sine apariţia „fanţilor de Dâmboviţa” sau, aşa cum ne spune Pantazi Ghica (personaj apărut parcă din „Craii…” lui Mateiu Caragiale), a „amanţilor amorezaţi”. Pentru a căpăta însă o astfel de titulatură erau indispensabile anumite „calităţi” şi deprinderi alese. „Ca să dovedeşti unei femei că o iubeşti, trebuie să o urmezi ca un căţeluş numit «ami» sau «fidele», să nu aibi niciodată cea mai mică pată de noroi sau de praf, să porţi haine strâmte, strânse, ticluite după cea din urmă modă; să aibi picioarele strânse în cizme atât cât să-ţi plesnească ochii din cap”. Din păcate, nu toţi filfizonii puteau să îndeplinească aceste condiţii, ocupaţiunea de „amant amorezat” fiind destul de costisitoare. Un succint calcul lunar indică o cheltuială de aproape 1.400 de galbeni, din care doar birja costa 65 de galbeni, iar pentru „pomadă, cosmetic, apă de colonie, oţet de toaletă, praf de dinţi, parfum gardenia” respectivul trebuia să scoată din buzunar nu mai puţin de 100 de galbeni.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Niciun comentariu adaugat

|  Tu poti fi prima persoana care comenteaza acest articol

Lasa un comentariu


GetSocial